Mărturii

Această pagină este dedicată, atât experienţelor spirituale personale, cât si trăirilor altor nevoitori, fară alte consideraţii de natură teologică şi dogmatică. Prin cele scrise şi asumate, aduc mărturie despre existenţa lui Dumnezeu şi a duhurilor necurate. Motivul pentru care am hotărât să-mi fac publice trăirile spirituale este deşteptarea dorinţei de înduhovnicire a celor îndoielnici şi îndarătnici care cred că vederea lui Dumnezeu e ceva imposibil. Dacă eu, un pacătos, L-am văzut, voi care sunteţi mai curaţi sufleteşte decât mine, veţi reuşi cu mult mai mult! Trebuie să subliniez din capul locului că nu sunt decât un simplu credincios, pacătos, ce a cunoscut căderi şi întoarceri asemeni câinelui la borâtura lui, dar care prin experienţa unirii mistice cu Dumnezeu şi-a cunoscut originea divină, şi poate spune, fără dubiu, că Dumnezeu e Totul. Nu caut să polemizez pe marginea trăirilor mele, şi nici să intru în discuţii teologale cu credincioşii, fie ei mireni sau preoţi, care îşi declamă credinţa din cărţi şi din varful buzelor. Ştiu că mă voi lovi de scepticismul celor care îşi imaginează că dacă ei nu pot, nici alţii nu pot, şi de îndoielile celor care, deşi de bună-credinţă, vorbesc doar din cele citite, fără să aibă o viaţă duhovnicească profundă. Eu ceea ce am văzut spun, deoarece consider că a venit vremea ca lupta cu forţele întunericului să se dea pe faţă, şi nu numai în ascuns, şi dacă greşesc sau nu, Dumnezeu va fi cel ce va judecata drept.

23 iulie 2000. După ce am aprins candela în casă pentru prima oară în viaţa mea, am visat că eram pe o stradă lungă, străjuită de copaci înalţi, aflaţi pe jumatate sub apă, iar vremea era una ploioasă, apoi mi-am vazut propria-mi casă aflata sub zapadă. “Asta inseamnă belsug, prosperitate!”, mi-am zis. Apoi m-am întrebat: “Dar Dumnezeu cum e?” M-am gândit la corpul de vis pe care îl simţeam relaxat, iar la final am coborât mintea în inimă. Imediat am fost absorbit cu o viteză fantastică în Sus şi m-am trezit într-un Ocean de Lumină. Totul in jurul meu era Lumină. Prima senzaţie pe care am avut-o a fost de uluire, apoi de Iubire, şi in cele din urma de Pace. Deşi aveam conştiinţa propriei identităţi, totuşi eu însumi eram Lumină! Această unire cu Dumnezeu nu a durat mult, revenirea în corpul fizic producându-se la fel de brusc precum ascensiunea, Luminii luându-i loc întunericul. Când am dat ochii de lumea fizică, am constatat că nu-mi mai puteam mişca trupul, ce devenise ţeapăn ca de mort, şi abia după ce atrcut ceva timp am reuşit să mă mişc! Eram uluit, căci Îl văzusem pe Dumnezeu cel Adevarat! A doua seară în timpul somnul îmi simt inima grea, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe ea, iar în semi-întuneric văd ceva negru, ca un cap, ce emana un rău înfricoşător care făcea: Uuuuuaaaaaaaaaa! Am reuşit să scap de acel duh, şi am aprins lumina. Eram ingrozit! Tocmai suferisem o încercare a necuratului de a mă ucide!

Duhuri necurate, ce emit un rău înfiorător am văzut de multe ori, înca din copilărie, dar cea mai urâtă experienţă a fost cea în care am suferit o posedare, în care corpul îmi era luat în stăpanire de un astfel de duh întunecat. La un moment dat, în timpul somnului simt ceva străin ce se cuibărise în trupul meu, ceva malefic, rău, sufletul meu, pur si simplu, era prins ca într-o menghină în propriul corp. “Doamne, ajuta-mă!”- mă rog în gând cu însufleţire, imediat duhul slăbeşte strânsoarea, dar din nou începe să preseze. “Maica Domnului, apără-mă!”, şi strânsoarea slabeşte iar. Această luptă pentru propriul trup a durat ceva vreme, nu mult, dar Slavă lui Dumnezeu că s-a încheiat cu victoria rugăciunii şi a credinţei puternice în purtarea de grijă a Sfintei Treimi şi a sfinţilor Săi. Îmi este greu să descriu în cuvinte sentimentul de posedare, dar asta a fost simţământul, de strangere ca într-o menghină a propriului suflet în propriul trup, de înghesuială… Odată în Saptămâna Luminată, după ce am citit Acatistul Sf. Ciprian m-a cuprins o ameţeală că am simţit nevoia să mă aşez imediat în pat, apoi nu am mai ştiut nimic. Mă trezesc într-o maşină, văd blocuri, dar totul îmi părea un vis. Ajung în holul unui spital, dar parcă trăiam o reverie, numai că fluenţa imaginilor îmi dădea de înţeles că totuşi eram în lumea fizică. Nu-mi simţeam corpul, iar o durere puternică în frunte şi în ceafă îmi ţintuia capul. Încep sa ma rog, lacrimile imi brazdează faţa, aud voci în jur, desluşesc feţe familiare. Cei cu care eram au povestit medicului de la Urgenţă că ţinusem un post sever timp de o jumătate de an la recomandarea duhovnicului meu, şi pentru asta sfatul medicului era să mă duc acasă şi să mănânc ceva. Da, eu nu-mi simţeam corpul, capul îmi exploda, iar doctorul fără nici o consultaţie sau analiză a sângelui îmi cerea să merg acasă şi să mănânc, după care să mă întorc la spital! Ajuns acasă am mancat ceva uşor, dar pe care am vărsat imediat, căci pur si simpu nu puteam digera. Până seara, încetul cu încetul, simţamântul propriului corp a devenit deplin, durerea din frunte a dispărut, iar cea din ceafă abia a doua zi. Duhovnicul meu, un călugar bătrân, mi-a zis că suferisem un atac al necuratului, în timp ce un preot de mir, un barbat blând, doctor in teologie, fost deţinut politic, îmi spunea ca am abuzat de postul negru (3 zile pe săptămână nu mâncam, şi nu beam nimic!), dar eu ştiam că duhovnicul meu avea dreptate! Trebuie să spun că vederea necuratului, odată chiar m-am trezit cu doi la capul meu, avea loc, in majoritatea cazurilor, când uitam să-mi închin perna după ce rosteam rugăciunile de seară încheiate cu Rugăciunea Cinstitei Cruci.

Cazurile acestea nu au fost singulare, ar mai fi multe de mărturisit. De exemplu, despre încălzirea inimii şi a întregului trup, dublate de lacrimile si suspinele celui ce se roagă cu inima înfrantă si smerită, sau despre forţa simţită în abdomen atunci când te rogi cu tărie şi încredere, sau despre viziunile asupra evenimentelor trecute, prezente si viitoare ce apar în regiunea dintre sprâncene în cazul rostirii rugăciunii lui Iisus în acea zonă. Rostirea acestei rugăciuni în această locaţie corporală este puţin practicată în lumea monahicească, si eu am găsit o singură referire despre practica ei într-o carte despre Sfinţitul Părinte Porfirie.

În finalul acestor mărturii, ţin să întăresc sfatul celor ce s-au ocupat cu rugăciunea inimii şi au ajuns la despământenire, şi care cunosc pericolele prin care pot trece neofiţii: evitaţi practicarea rugăciunii lui Iisus Hristos singuri! Fără sfaturile şi sprijinul unui duhovnic încercat nu faceţi decât să vă ruinaţi singuri viaţa! Eu mă pot considera un norocos că nu am ajuns în urma posedării în vreun spital de psihiatrie, sau că nu am murit în urma atacurilor forţelor întunericului.