Coranul

Traducere din arabă: Dr. Silvestru Octavian Isopescul (1910)

• Surele 01-06
• Surele 07-15
• Surele 16-23
• Surele 24-29
• Surele 30-39
• Surele 40-49
• Surele 50-59
• Surele 60-69
• Surele 70-114

INTRODUCERE

I. Arabii înainte de Mohammed

Între Africa şi Asia, aparţinînd geografic încă la Asia, este situată peninsula Arabia, care după formaţiunea teritorială, flora, fauna şi clima ei formează o aşa‑ zisă punte între cele două continente susamintite. Teritoriul acestei peninsule este de trei ori mai mare decît România şi Austria la un loc şi totuşi este numai rar populată, are numai cîteva milioane de locuitori, fiindcă pămîntul este foarte puţin roditor. Înlăuntrul peninsulei este o ţară din cele mai puţin cunoscute de pe faţa pămîntului.

Fiind despărţit de Siria şi de Babilonia prin pustiu, acest pămînt nu era prea mult expus mişcărilor popoarelor din antichitate, numai Arabia sudică stătea în contact mai viu cu lumea. Aici se află Iemen, Arabia ferice, şi Saba, cea vestită prin mituri, şi de aici s‑a întemeiat împărăţia abessynică căruntă în vechime, şi cînd au ajuns Sassanizii la culmea puterii lor, cuceriră Arabia sudică. Totuşi şi în nordul Arabiei principatele cele mai mici erau parte sub stăpînirea împăraţilor bi­zantini, parte sub cea a Chosroenilor perşi, înlăuntrul ţării însă, în Negj şi Higjâs, în ţara care se coboară treptat în nordul Iemenului de la Negj pînă la Marea Ro­şie, trăiau seminţiile arabice în neatîrnare deplină. Partea cea mai mare dintre ei, Beduinii, sau locuitorii pustiului, trăiau ca nomazi în corturi de păr sau de pănu­ră, mînînd vitele lor din păşune în păşune, după cum era anotimpul, pe teritoriul seminţiilor lor. O parte mai mică s‑a sălăşluit în oraşe şi purta negoţ extins cu caravanele pînă la Siria, Iemen şi limanul Persic. O oarecare întocmire politică sau conştiinţă naţională nu se formase între ei.

Între beduini se dădeau lupte veşnice, care erau limitate numai prin unele legi severe, nescrise, cum e, bunăoară, răzbu­narea de sînge sau pacea în decur­sul unor luni sfinte. Pe lîngă cea mai mare simplitate patriarhală a datinilor şi virtuţilor, pre­cum e ospitalitatea darnică, cavalerismul şi vitejia, mai stăruiau la acest popor încă şi hoţia, cruzimea sîngeroasă, beţia şi hazardul.

Femeia ocupa la ei o treaptă de tot inferioară şi divorţul se întîmpla cît ai bate din palme. Fiii erau întîmpinaţi ca binecuvîntare, iar fiicele ca blestem, aşa încît acestea din urmă, adesea chiar îndată după naştere se îngropau de vii. De altfel, simţul familial şi conştiinţa de seminţie erau foarte dezvoltate; ocărîrea unui individ necinstea întreaga seminţie şi o întărită spre apărarea celui ocărît. Între arte era dezvoltată, aşa zicînd cu patimă, numai poezia cea întru preamă­rirea voinicilor şi a cailor. Poeziile antemohamedane sînt cele mai frumoase în întreaga literatură arabă. Arta scrierii se importase în Arabia, cu puţin timp îna­inte de Mohammed, din Siria; pentru îndeletnicire ştiinţifică însă nu era terenul necesar.

Deşi arabii erau izolaţi din toate părţile, totuşi ei nu erau autohtoni, cel pu­ţin după tradiţia lor proprie, ci erau cuceritori veniţi din nord. După limba lor, ei făceau parte din marea familie de popoare semitice, iar cele mai nobile seminţii ale lor, mai cu seamă cele ce au imigrat ulterior, pretindeau că‑şi trag originea de la Ismael, fiul nelegiuit al lui Avraam. Cultul lor originar era Sabeismul chaldeik, adorarea stelelor, care însă, pe timpul lui Mohammed, degradase şi se risipise cu totul. Pe lîngă Allah, zeul cel mai înalt, care juca, e drept, un rol secundar, avea fiecare seminţie şi zeul său propriu. Îngerii se considerau şi se adorau drept fii­cele lui Allah, şi pe lîngă ei mai venea încă o treaptă mai joasă de fiinţe suprana­turale, duhurile (arăbeşte: Gjinn, genii), care erau demoni buni sau răi, de bună seamă personificări ale puterilor naturii.

Pe lîngă acestea, mai credeau arabii încă şi în fermecătoare şi fermecători, dar cu privire la credinţa în lumea de apoi, la viaţa de după moarte, la ei se păs­trau numai puţine urme. Pe timpul lui Mohammed, în privinţa religioasă domnea un indi­ferentism foarte mare şi ideea de Dumnezeu, cea înainte mult mai curată, se redusese la superstiţiuni şi la un fetişism cras, încît un contemporan al lui Mohammed se exprima: “Unde ve­deau ei o piatră, se închinau la dînsa, iar dacă lipsea, mulgeau o cămilă peste o movilă de nisip şi se închinau la aceasta”. Unul din cele mai însemnate obiceiuri ale adorării îl constituiau la ei pietrele sfinte, în­tocmai ca şi la cele mai multe popoare semitice; de o considerare deosebită însă se bucura la o mare parte a seminţiilor arabice meteorul cel negru din Kaaba, templul cel pătrat din Mekka în Higjâs. Acest meteor părea să fi fost adus lui Avraam de îngerii din rai, cînd a rezidit el Kaaba, pe care o zidise întîi Adam, du­pă un prototip ceresc. Meteorul însuşi se credea că a fost alb la început. În fiecare an se organizau peleri­naje mari la Kaaba, al cărei tărîm era declarat sacrosanct atît pentru oameni, cît şi pentru animale. În Kaaba însăşi, cultul celorlalte zeităţi arabice era centralizat, ca într‑un “pantheon”, deoarece chipurile tuturor zeită-ţilor seminţiilor arabice erau aşe­zate după numărul zilelor anului, lîngă chipurile lui Avraam şi Israel. Pe cînd adorarea Kaabei deriva din vechimea cea mai cărun­tă, oraşul Mekka sau Bekka dată din timpuri mai noi. În secolul al cincilea al erei creştine Kusai, un strămoş al lui Mohammed, în alianţă cu Koreişiţii, un ram al se­minţiei beduinice Kinâna, răpi Kaaba de la păzitorii ei de pe atunci şi îndu­plecă pe Koreişiţi să se sălăşluiască în valea mekkană cea fierbinte de arşiţa soarelui şi neroditoare. Păzirea Kaabei, precum şi privilegiul de a îngriji peregrinii cu provizii şi apă, rămase în familia lui Kusai cu drept de moştenire, din care familie îşi cîş­tigară cea mai mare glorie două case, şi anume casa Abd Şem, de la care derivă califii omaiiadici, şi casa Hâşim; aceasta din urmă, pe timpul lui Mohammed, a­junse la mare sărăcie în urma dărniciei ei mărinimoase.

II. Mohammed

În anul 570 sau 571, după părerea comună: la 20 aprilie, în anul elefanţilor — numit astfel, în urma elefanţilor din oştirea negusului Abraha din Abissynia, care a purces contra Mekkăi — s‑a născut Mohammed (resp. Mahommed), un strănepot al lui Hâşim, ca fiul lui Abdallfh şi al Aminei. După o tradiţiune, tatăl său murise încă înainte de naşterea sa, după alta, doi ani în urmă. Mohammed, deşi rămas în sărăcie, după moartea tatălui său — moştenirea sa consta numai în cinci cămile şi o roabă —, totuşi a fost crescut după felul orăşenilor fruntaşi, de o doică, în aerul proaspăt al pustiului, în corturile acelei doice, care se numea Halima. Deoarece el încă din fragedă tinereţe suferea de afecţiuni nervoase, ceea ce pe timpul său se numea îndrăcire, doica îl aduse înapoi la maică‑sa. Cînd era el de şase ani, muri maica şi bunicul său Abd El‑Mottalib îl luă la sine şi‑l crescu mai departe, cu multă dragoste, timp de doi ani, după care muri şi‑l încredinţă pe băiat epitropiei unchiului său Abu Tâlib. Acesta avea însă familie numeroasă şi era sărman: ca să­şi cîştige pîinea zilnică, trebuia ca tînărul Mohammed să se năi­mească pe la mekkanii cei avuţi, ca păstor de oi şi capre. După tradiţiunea care poartă caracterul unei legende, nu‑i exclus să‑l fi însoţit el acum, în vîrstă de no­uă ani, pe unchiul său într‑o călătorie comercială în Siria şi acolo să‑i fi profeţit un călugăr mărirea sa ulterioară.

Cînd era Mohammed în etate de douăzeci şi cinci de ani, se făcură mari schimbări în situaţia sa exterioară, prin aceea că el intră în serviciu la o văduvă avută şi nobilă, cu numele Chadigja, şi întreprinse pentru ea mai multe călătorii comerciale, cu bună seamă însă, ca vizitiu la cămile. Chadigja, deşi era acum în vîrstă de patruzeci de ani, totuşi află mult plăcut la Moham­med şi se căsători cu el. Deşi între ei erau cincisprezece ani deosebire de vîrstă, totuşi au trăit foarte fericiţi în acea căsătorie, binecuvîntată cu şase copii, doi băieţi şi patru copile, dintre care însă băieţii muriră de timpuriu. În amintirea băiatului celui mare, Mohammed îşi puse numele Abul‑Kâsim, i.e. tatăl lui Kâsim. În această a doua perioadă a vieţii sale avu el odată şi prilejul să se manifeste în public, cînd, la rezidirea Kaabei, se iscă o ceartă de rang între diferitele familii şi anume cine să aibă cinstea de a ridica piatra Kaabei şi de a o duce la locul ei. Mo­hammed decise cearta într‑acolo ca piatra să se pună pe un covor şi să se ducă de toate căpeteni­ile familiilor. Din mulţumire faţă de unchiul său, Abu Tâlib, luă el pe fiul acestuia Aii la sine şi‑l căsători cu fiică‑sa Fâtime, prin care se străplantă neamul său în cei doi fii nenorociţi ai săi, Hasan şi Husein. Aii deveni pe urmă al patrulea calif. De altfel, ştim numai foarte puţin din acest răstimp al vieţii lui Mohammed, mai cu seamă ne lipseşte orice ştire vrednică de credinţă cu privire la dezvoltarea sa interioară. Din împrejurarea că el pe al doilea fiu al său l‑a numit Abd El‑Manaf, servul lui (idolului) Manaf, rezultă că el pe timpul naşterii acestuia încă nu se lepădase de credinţa părinţilor şi concetăţenilor săi. Afară de aceasta ni se mai comunică despre el că era un om cu totul cinstit şi din toate părţile stimat, încît căpătă conumele El‑Amin, cel credincios (fidus).

Cu privire la înfăţişarea sa, ni se spune că el era de statură mijlocie, dar im­punătoare. Pe capul său mare avea păr negru, puţin creţ, sub gene lungi şi grele sclipeau neîncetat ochii cei negri, nasul se ridica în forma ciocului de seceră din faţa sa ovală, gălbuie, înconjurată de o barbă deasă. Capul său era postat pe u­meri largi şi el avea un piept puternic şi totuşi era de statură mai mult zveltă. Cînd umbla mişca vioi întreg corpul, ca şi cînd s‑ar fi coborît de pe un mal. Deşi era puternic şi bine făcut, totuşi avea o constituţie nervoasă şi din copilărie sufe­rea de afecţiuni epileptice, sau mai bine zis isterice, îmbinate cu halucinaţii. Du­reri fizice nu putea suferi şi deşi legea sa a răspîndit‑o prin sabie, totuşi nu se poate zice că a fost viteaz. De ase­menea nu suferea miros rău şi se parfuma cu aromatele cele mai alese. Temperamentul său era aplecat spre melancolie, totuşi era amabil, elocvent şi cu mare popularitate. Între umeri avea un semn curios: pecetea profeţiei. In care timp şi prin care împre­jurări ajunse Mohammed la îndo­ieli şi lupte religioase, nu se poate constata. O influenţă hotărîtoare seamănă să fi avut asu­pra sa Varaka, un neam al soţiei sale, şi Zeid Ibu Amr, care, amîndoi, ţi­neau de acea grupă mică de oameni ce, văzînd coru­pţia religiunii poporului lor se străduia să ajungă la o cunoştinţă mai adevărată religioasă şi ajunseră aşa la monoteism, trecînd sau la judaism sau la creştinism sau în fine formîndu‑şi un deism propriu. Erau anume mulţi jidovi în Arabia, care pribegiră încolo, după ce‑şi pierdură independenţa politică în Palestina şi se arăbiseră cu totul, pînă la legea lor, pe care şi‑o păstrară curată. De asemenea, se aduse la Mekka, prin sclavi abissynici, şi creştinismul, deşi într‑o formă cu totul degenerată: icoana preacuratei era pusă în Kaaba lîngă idolii seminţiilor arabice, iar oraşul Nagjran în Iemen era rezidenţa unui episcop creştin, şi seminţiile arabice de lîngă hotarele Siriei asemenea primiseră creştinismul. Mohammed n‑a cunoscut nicicînd sf. Scriptură, nici Testamentul Vechi, nici Testamentul Nou, ci auzise numai istorii de la jidovi şi creştini, primele pline de fabule rabbinice, iar celelalte amestecate cu legende apocrife. Deşi cunoştinţele sale despre judaism şi creştinism erau foarte reduse, totuşi sufletul său se zgudui şi se aprinse la ideea despre un Unic Creator al lumii, despre profetism, precum şi la învăţă­tura despre învierea şi ju­decata de apoi. Zeii crăenilor săi deveniră pentru el nişte idoli fără fond şi adora­rea lor i se părea urîciune; şi cu cît se adîncea cunoştinţa sa despre Dumnezeu, cu atît mai spurcat i se părea păgînismul poporului său şi cu atît mai mult îl cu­prindea dorinţa să restabilească credinţa cea ade­vărată a patriarhilor Avraam şi Ismael. Adesea se retrăgea în singurătatea sălbatică a munţilor şi stătea acolo pe gînduri. Asceza şi privegherile peste noapte măriră nervozitatea sa, visuri şi halu­cinaţiuni îl iritară pînă la boală şi într‑o zi, cînd se afla el pe muntele Hira, în a­nul al patruzecilea al vieţii sale, în anul 610, în luna Ramadân, i se arătă deodată arhanghelul Gavriil şi strigă către dînsul: “Citeşte!” Răspunzînd el apoi că nu ştie citi, îl provocă îngerul de trei ori să citească şi îi făcu prima revelaţiune, rostind către el cuvintele conţinute în primele cinci versuri ale surei 96, care sună cum după urmează:

Citeşte! În numele Domnului tău, care a făcut,

A făcut pe om din sînge închegat,

Citeşte! căci Domnul tău e prea bun,

El este cel ce [ne‑]a învăţat [să purtăm] condeiul,

L‑a învăţat pe om ceea ce n‑a ştiut.

Plin de spaimă şi de groază că ar fi îndrăcit, se grăbi Mohammed acasă la Chadigja şi‑i istorisi păţania sa. Ea îl mîngîie, însă el totuşi rămase chinuit de gînduri negre şi aşteptînd o manifestare nouă a îngerului. Acesta însă nu se mai arată şi Mohammed se purtă acum cu gîndul să se arunce din vîrful unei stînci purpurii, spre a pune capăt îndoielilor. În fine, după un răstimp de aproape trei ani, numit Fatra, îi apăru iarăşi arhanghelul Gabriel în glorie cerească. Tremu­rînd de iritare, se grăbi el acasă şi o provocă pe Chadigja să‑l acopere cu mantaua sa, ca de obicei, cînd avea afecţiuni nervoase. Zăcînd în astă stare, auzi el cuvin­te­­­le surei 74, l‑7.

O, tu, acoperitule,

Scoală‑te şi îndeamnă,

Şi pe Domnul tău îl preamăreşte,

Şi hainele tale le curăţeşte,

Şi de spurcăciune fugi:

Şi nu dărui ca să capeţi mai mult.

Şi aşteaptă‑l cu răbdare pe Domnul tău.

Această descoperire o ţinu el de sfinţire pentru dregătoria profetică şi conşti­inţă nestrămutată, cum că el ar fi trimisul ales de Dumnezeu ca să restituie reli­giunea lui Avraam, ca binevestitor pentru cei credincioşi şi iertător pentru cei necredincioşi, nefiind înzestrat cu altă putere minunată decît cu versuri din Co­ran, recitate în extaz, îi dă puterea să sufere ocară, batjocură, dispreţ şi prigonire, să părăsească oraşul său de baştină, să ia în ajutor vicleşug, înşelăciune şi forţă, pînă reuşeşte să intre ca biruitor în Mekka şi să consolideze sub steagul Islamu­lui seminţiile arabice pururea dezbinate şi să formeze din ele o comunitate război­nică şi vitează, care, după o sută de ani după moartea sa, domnea în cea mai ma­re împărăţie ce o văzuse lumea pînă atunci.

La manifestarea sa ca profet în public, află Mohammed dintru început nu­mai puţină aderenţă. Chiar propria sa familie, mai cu seamă unchiul său Abu Lahab, căruia i‑a anunţat pieirea în sura 111, se întoarse de la el. Numai Cha­digja, fiicele sale, tînărul văr al său Ali şi libertinul şi fiul său adoptiv Zeid şi puţini alţi mekkani credeau în misiunea sa. Între oamenii mai cu vază din Mekka îşi cîştigă el dintru început numai doi ade­renţi, pe cinstitul şi avutul negustor Abu Bekr, primul calif du­pă el, care în timpul îndoielilor şi luptelor sufleteşti ale lui Mohammed, i‑a fost acestuia prieten şi mîngîietor şi pe tînărul Othmân, mai pe urmă al treilea calif, care i se alătură mai puţin din încredinţare, decît mai mult ca să cîştige mîna mîndrei Rukeiia, fiica lui Mohammed. Ceilalţi credincioşi se formau în prima linie din sclavi, între care abissinianul Bilâl, primul Muezzin al comunităţii şi din femei, pe care le cîştigase Chadigja.

Koreiţiţii la început nu‑şi prea băteau capul de mişcarea religioasă cea nouă. Unii, precum El‑Valid şi Abul‑Hakam Amr, numit de Mohammed Abul‑Gjahl, ta­tăl prostiei, căutau să‑l facă de rîs, cerînd de la el minuni sau pedeapsă amenin­ţată; alţii îl ţineau de un înşelător, sau de un poet “săltat” sau chiar de un îndră­cit. Oamenii mai serioşi însă îl ţineau de un aderent al bărbaţilor, ca Varanka, Zeid Ibn Amr etc, al aşa numiţilor Hanifiţi. Cîştigînd Mohammed aderenţă tot mai mare, natural că aceasta era în detrimentul material al Koreişiţilor, fiindcă aceşt­ia trăiau mai cu seamă din venituri de la peregrinii care veneau la Kaaba ca să se închine idolilor pe care Mohammed îi declarase ca deşertăciune. De aceea, creş­tea mereu ura şi duşmănia Koreişiţilor contra lui Mohammed şi ei căutară să‑l înduplece pe Abu Tâlib, unchiul lui Mohammed, ca el să‑i retragă scutul, ceea ce însă Abu Tâlib nu voia nici într‑un chip, deşi el însuşi nu credea în misiunea lui Mohammed. Aşa s‑a pornit o prigonire contra credincioşilor, la care aveau cel mai mult să sufere sclavii cei fără scut şi muierile. Unii dintre sclavi, cum e bunăoară Bilâl, fură răscumpăraţi de avutul Abu Bekr, pe alţii îi sfătui Mohammed să tăgă­duiască în faţa lumii. În fine, le dădu sfatul să pribegească în Abissinia, aşa că în ciuda Koreişiţilor, fugiră încolo, cu timpul, cam o sută de suflete şi prin aceasta se zădărnici o suprimare a mişcării. O solie la negusul Abissiniei, ca să extrădeze pe pribegi, rămase fără efect pentru că acesta fu cîştigat de ei la un colocviu reli­gios, în decursul căruia citară ei mai multe cuvinte relative la Isus. În urma în­verşunării ce creştea mereu în contra sa, Mohammed începu să şovăiască şi se lăsă înduplecat la o pactizare. Koreişiţii anume îi făgăduiră că‑l vor recunoaşte drept trimis al lui Dum­nezeu, dacă şi el va recunoaşte cele trei zeităţi de căpete­nie ale seminţiilor învecinate, şi anume zeităţile: Allât, Manât şi El‑Uzza. Cînd recită, apoi, Mohammed sura 53, zise el, ca vv. 19‑22 ale acestei sure, cuvintele următoare:

Ce credeţi despre Allât şi El‑Uzza

Şi Manăt, a treia după ele?

Acestea sînt lebede ce zboară sus

Şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască!

Însă, chiar a doua zi, îl cuprinde căinţa. El se înfăţişă din nou înaintea popo­rului şi declară cuvintele din vv. 21 şi 22, ca inspiraţie satanică, şi le schimbă apoi astfel cum sună ele astăzi.

Această revocare înmulţi numai înverşunarea contra lui, totuşi nu cutezară contrarii lui să întreprindă ceva împotriva sa, deoarece familia sa îl scutea cu cre­dinţă. Într‑aceea veni vestea la Abissinia că Mekka întreagă s‑ar fi convertit şi unii dintre pribegi, între care şi Othmân, se pregătiră de reîntoarcere. Ajungînd la Mekka, văzură însă că treaba stă mult mai rău înainte, aşa încît ei iarăşi se în­toarseră la adăpostul lor în Abissinia. În aceste vremuri grele, cîştigă Mohammed încă doi aderenţi cu influenţă mare, pe unchiul său viteaz Hamza şi pe tînărul şi înfocatul Omar, pe urmă pe al doilea calif, care pînă acum a fost un contrar aprig al lui Mohammed, de acu înainte însă împreună cu acesta şi cu Abu Bekr a deve­nit unul dintre căpeteniile Islamului. Întărit prin sucurs şi îndemnat de Omar, ţi­nu Mohammed, împreună cu credincioşii săi, serviciu public înaintea Kaabei. Dar şi duşmanii săi nu stăteau cu mîinile în sîn. Deoarece casa Haşim nu putu fi în­duplecată să‑i retragă scutul lui Mohammed, o excomunicară ei, abstrăgînd de Abu Lahab, şi opriră conubiul şi comerţul cu această casă, iar documentul de excomunicare îl atîrnară în Kaaba. Mai bine de doi ani dură excomunicarea, în care timp întreaga casă Hâşim, credincioşi şi necredincioşi se retraseră în valea îngustă Abu Tâlib, înspre răsărit de la Mekka, împreună cu averile lor şi numai în decursul peregrinajului şi al lunilor sfinte puteau ei îndrăzni să părăsească adă­postul lor. Ajungînd casa lui Hâşim prin aceasta la mizeria cea mai mare şi îndu­rîndu‑se de ei mulţi mekkani înrudiţi cu ei, excomunicarea fu ridicată după cei doi ani. Poziţia lui Mohammed însă prin aceasta nu se îmbunătăţi. Credincioşii începură să şovăiască după atîtea nevoi, prozeliţii nu mai veneau aproape de loc, şi spre a mări întristarea lui Mohammed, muri în vremea aceea Chadigja, soţia sa cea credincioasă, numită “maica credincioşilor”, şi unchiul său nobil Abu Tâlib, încît Mohammed din timp în timp trebuia să caute chiar scutul unchiului său urît Abu Lahab. În această nevoie, căută el scut la Thakifiţi în oraşul Taif la hota­rul de la Negj, care oraş rivaliza cu Mekka. El însă fu alungat cu lovituri de pietre, şi, obosit şi rănit, se întoarse el, fără să calce Mekka, pînă ce nu fu asigurat de scutul unui mekkan cu vază. În timpul fugii sale de la Taif avu el o viziune, în ca­re se grămădeau duhurile în jurul său mărturisind Islamul (conf. sura 72). Cu pu­ţin mai tîrziu cade viziunea nocturnă sau visul în care fu dus Mohammed pînă la Ierusalim şi fu ridicat pînă la cerul al şaptelea la lotosul peste care nu se mai poate trece. După moartea Chadigjei se căsători el cu o văduvă a unui credincios şi se logodi cu Aişa, fiica lui Abu Bekr, cînd era ea în vîrstă de opt ani şi o luă în căsătorie, cînd ajunse la zece ani. Aişa avu mai tîrziu, între toate muierile lui Mo­hammed, cea mai mare influenţă asupra acestuia şi chiar şi în istoria ulterioară a Islamului a jucat un rol destul de trist.

În nevoia cea mai mare, după multe şi îndelungate necazuri, îi surîse în fine şi profetului norocul! în vremea unui pelerinaj la Mekka reuşi Mohammed să cîş­tige pentru învăţătura sa cîţiva peregrini din oraşul Iathrib. Acest oraş era la în­ceput în mîinile unor seminţii jidoveşti, însă, pe la finele secolului al cincilea, fu cucerit de seminţii arabice, imigrate din sud, şi anume de seminţiile Aus şi Chaz­ragj. Însă jidovii rămaseră în Iathrib şi aşa trecură mai mulţi arabi la jidovism, alţii cel puţin se făcură cunoscuţi cu învăţătura judaică despre unicul şi adevă­ratul Dumnezeu şi despre aşteptarea lui Messia, aşa că propovăduirea lui Mo­hammed ajunse pe pămînt roditor. Afară de aceea, oraşul Iathrib nu se afla toc­mai bine cu Mekka, iar seminţiile Aus şi Chazragj erau în ceartă continuă, încît îl doreau pe Mo­hammed ca împăciuitor. Pe vremea peregrinajului următor, avu Mo­hammed o întîlnire cu doisprezece bărbaţi din cele două se­minţii înduşmănite la Akaba, care este cam la mijloc între Mekka şi Iathrib, şi acolo se îndatoriră acei bărbaţi să primească învăţăturile fundamentale ale Islamului. Totodată, trimise Mohammed împreună cu aceştia la Iathrib ca predicator şi cititor de Coran pe aderentul său Muzab, care de curînd se întoarse din Abissinia. În Iathrib se răs­pîndi apoi Islamul foarte de grabă şi fu primit de partea cea mai mare a seminţi­ilor Aus şi Chazragj. La următorul peregrinaj, Mohammed se întîlni iarăşi într‑as­cuns cu şaptezeci de bărbaţi din Iathrib de citi cele mai însemnate părţi din Co­ran şi‑i îndatori cu jurămînt la legea sa, pe cînd ei din partea lor juruiră că‑l vor primi la sine şi‑l vor scuti, ca şi pe unul dintre ai lor. După ce denumi Moham­med încă doisprezece preposiţi, nouă din Chazragj şi trei din Aus, se întoarse el acasă. Koreişiţii însă auziră despre această înfăţişare şi luară o atitudine atît de ostilă, încît Mohammed îi sfătui pe credincioşi să fugă la Iathrib şi aşa pribegiră încolo mai bine de o sută de bărbaţi cu familiile lor, pe cînd Mohammed, Abu‑ Bekr şi Ali mai rămaseră în Mekka. Hotărîndu‑se acum Koreişiţii să‑l omoare pe Mohammed, fugi el împreună cu Abu‑Bekr printr‑o fereastră de dinapoia casei sale, pe cînd Ali se culcă pe patul său acoperindu‑se cu mantaua sa. Trei zile răma­seră Mohammed şi Abu Bekr ascunşi într‑o peşteră a muntelui Thaur a­proape de Mekka, apoi grăbiră pe cămile spre Iathrib, pe cînd Ali, care fu liberat după închisoarea scurtă, îi ajunse acolo cu trei zile mai tîrziu. Aceasta este Hegjra, sau fuga, care a avut loc în 16 iunie 622 şi de la care se datează şi era mohammedană.

Cu Hegjra începe o perioadă nouă în viaţa lui Mohammed. Pînă acum era Mohammed un profet prigonit şi batjocorit, fiind înconjurat numai de puţini ade­renţi în Mekka, de aici înainte însă în Iathrib, care acum este Medânat En‑Nabi, cetatea profetului numită şi simplu Medina, devine el Emir sau principe al unui oraş, totodată însă profetul ca atare păşeşte îndărăt şi la iveală iese mai mult le­gislatorul, politicianul şi generalul. De aceea au şi surele medinense alt caracter decît cele mekkane; ele, pe lîngă lucirea sporadică a vechiului foc profetic, sînt de‑a rîndul prozaice, tare amestecate cu elemente legislatoare.

Puţine zile înaintea intrării în Medina, a pus Mohammed piatra fundamen­tală pentru o moşee (giamie) în Kuba, un orăşel lîngă Medina. De către medinensi fu el dus cu triumf în oraş şi familiile cele mai fruntaşe se întreceau rugîndu‑l să fie oaspetele lor. Ca să nu ofenseze pe nimenea, se lasă Mohammed în seama lui Dumnezeu, declarînd că acolo va găzdui unde‑l va duce cămila sa. Ea îl duse la casa lui Abu Aiiâb, unde a locuit pînă ce şi‑a alcătuit o casă simplă pentru hare­mul său, care pe atunci consta numai dintr‑o muiere.

În acea casă trăia Mohammed de tot simplu, ca şi medinensul cel mai neîn­semnat. Îndată ce ajunse el în Medina, rîndui şi referinţele sale. Lîngă casa sa lăsă el să se zidească o moşee mare şi aduse împăcare între Aus şi Chazragj.

Credincioşii de loc din Medina primiră numirea Ansâr, aju­tători, în opunere mekkanii veniţi încolo, care se numeau Muhagjirun, emigranţi. Aceştia din urmă n‑aveau deloc avere, de aceea făcu Mohammed o înfrăţire strînsă între tot cîte u­nul din Ansâr şi unul din Muhagjirun, care instituţiune fu însă ridicată după lup­ta de la Bedr. Afară de aceste două partide, mai era în Medina încă şi o a treia, numită Munafikun, i.e. făţar­nicii, care de obşte nu se arătară vrăjmaşi lui Mo­ham­med, ba chiar luau parte la întreprinderile lui; dacă însă îi mergea rău, a­tunci îl părăseau şi nu voiau numic să ştie despre Islam. În fruntea acestui partid stătea Abdallah Ibn Ubei, înainte de Mohammed, cel mai cu vază bărbat din Me­dina. Ca diplomat, trebuia Mohammed cu cea mai mare cruţare să se poarte cu acest partid. Însă, cu cît creştea puterea sa, cu atît se micşora şi partidul, pînă ce dispăru cu totul în Islam.

Una dintre cele mai însemante probe i se părea lui Mohammed cîştigarea ji­dovilor numeroşi din Medina pentru Islam, de aceea se şi ocupă el detailat cu ei în surele medinense. El căuta să le dovedească anume că învăţătura sa nu este deosebită de cea a lor şi se referea la cărţile sfinte ale lor, în care ar fi profeţită venirea lui; afară de aceea, primi el postul jidovesc de ziua împăcării şi porunci credincioşilor la rugăciune să se îndrepte spre Ierusalim şi nu spre Mekka. Jidovii însă nu‑l puteau recu­noaşte ca Messia, nefiind şi el jidov, şi‑şi băteau joc de el, aşa că el îi ameninţă cu muncile iadului pentru nătîngia lor, iar mai tîrziu, cînd îi încuviinţau puterile, purta el luptă de nimicire contra lor. Asemeni mută el postul pe luna Ramadân şi porunci ca credincioşii la rugăciune să se îndrepte spre Mek­ka.

Îndată ce şi‑a întărit Mohammed poziţia sa în Medina şi a ordonat afacerile comunităţii sale, el trebui să cugete la supu­nerea mekkanilor, spre a cîştiga sanctuarul naţional pentru credincioşii săi. El vesti, deci, războiul sfînt contra mekkanilor, după ce a emis înainte de toate orînduiala ca nici un credincios să nu fie pedepsit cu moartea pentru omorîrea unui necre­dincios.

Ostilităţile sale le începu el pîndind caravanele mekkane şi se hotărî, după unele întreprinderi mai mici, să le dea mekkanilor o lovitură simţitoare. Venind vestea că o caravană mare, încărcată cu odoare bogate, avînd o mie de cămile, se întoarce din Siria spre Mekka, sub conducerea lui Abu Sofiân, cel mai de frunte bărbat din seminţia Adb Şems, Mohammed căută să‑i închidă drumul şi să o prindă.

Adu Sofiân însă presimţi ce va să fie şi‑l înconjură pe Mohammed, abătîn­du‑se spre mare de la drumul obişnuit al caravanelor, care ducea peste Bedr şi cerînd totodată prin curieri ajutorul mekkanilor. Îndată purceseră cam o mie de mekkani, între care şapte sute de călăreţi pe cămile şi o sută pe cai, pe drum însă le veniră înainte alţi curieri de ai lui Abu Sofiân, care vestiră că el a scăpat acum de pericol; cam a treia parte din ostaşi se întoarseră atunci la Mekka, iar ceilalţi hotărîră să meargă la Bedr şi să ocupe acolo o poziţie ofensivă.

Auzind despre apropierea duşmanilor, Mohammed se hotărî să atace duşma­nul, după ce frînase rezistenţa celor din partidul Ansâr, care voia mai bine să cîştige prada decît să se lupte. Aşa ocupă Mohammed fîntînile de la Bedr cu o ceată, drept că mică, numai de 300 de inşi, între care 70 de Muhagjirun, cu toţi însă viteji pînă la moarte. A doua zi se pogorîră mekkanii, orbiţi de lumina soare­lui dimineţii, spre moslemii de pe colina de nisip, pe care tăbărîseră şi care se muiase peste noapte în urma unei ploi. Trei mekkani din cei mai de frunte, Otba, fiul său El‑Valid şi Şeiba provoacă la luptă trei moslemi, deci ieşiră Hamza, un­chiul lui Mohammed, Ali, vărul acestuia, şi Obeida Ibn El‑Harith. Peste scurt timp zăceau cei trei mekkani morţi la pămînt, pe cînd în partea moslemilor numai Obeida fu greu rănit.

După aceea, se încinse o luptă dezordonată, în care moslemii, răzbunîndu‑se pentru chinurile suferite, ucideau fără cruţare pe mekkanii cei discurajaţi prin căderea conducătorilor lor. Înaintea tuturor se lupta Ali, care numai singur făcu capătul la douăzeci şi doi de vrăjmaşi. Spre amiază aruncară mekkanii zalele şi o apucară la fuga sălbatică, lăsînd în urma lor cam şaptezeci de ucişi şi cam tot pe atîţia prizonieri.

În decursul luptei, Mohammed se ruga într‑o colibă ce i‑o făcură aderenţii săi, din crengi, şi acolo iarăşi căpătă o afecţiune epileptică, în urma căreia credea că ajutorul lui Dumnezeu este de partea lui. În acea stare, văzu el anume mii de îngeri luptîndu‑se contra duşmanului şi el singur ridică un pumn de nisip şi‑l aruncă în mod simbolic asupra duşmanului. Vestea despre înfrîngerea şi moartea atîtor bărbaţi nobili produse consternare în Mekka, pe cînd în Medina răsunau chiote de bucurie şi Mohammed îşi cîştigă astfel teren fix. Cît de neînsem­nată era această luptă mică, totuşi izbînda morală era incalculabilă. Din toate părţile, ara­bii plini de aşteptare începută să privească spre Medina. La intrarea sa în Medi­na, Mohammed primi vestea întristătoare că fiica sa Rukkeiia, soţia lui Othmân, murise; de aceea Othmân nici n‑a luat parte la lupta de la Bedr, pentru că trebu­ia să rămînă acasă spre a o îngriji pe bolnavă. Totuşi, el şi mai mulţi medinensi fruntaşi primiră o parte din prada cea bogată care consta din cămile şi cai, iar Mohammed îşi opri sie, sau, mai bine zis, luă pentru scopurile politice, a cincea parte din pradă.

Îndată după lupta de la Bedr, se îndreptă Mohammed contra seminţiei jido­veşti Band Keinuka, ce nu voia să se supună autorităţii sale şi împresură cetatea ei, care era o suburbie a Medinei. După o împresurare de patrusprezece zile, capi­tulară jidovii şi, la intervenţia lui Abdallah Ibn Ubei, căpătară ei drum liber spre Siria.

Între aceea durară duşmănii între Mohammed şi mekkani mai departe, pînă aceştia din urmă sfîrşiră cu întrărmarea. În anul 625, purcese Abu Sofân, care acuma era capul mekkanilor, cu 3000 de inşi, între care mulţi beduini din se­minţia Kinana, 3000 de cămile şi 200 de cai spre, a se răzbuna pentru înfrîngerea de la Bedr. Mohammed voia să aştepte duşmanul în Medina, ca astfel să‑i sileas­că pe toţi medinensinii la luptă pentru oraşul lor, însă oastea lui cea bucuroasă de luptă îl împingea mereu, încît el purcese cu 1000 de inşi, între care şi 300 de Munafikun, sub conducerea lui Abdalah Ibn Ubei, care îl părăsiră, scurt timp înainte de luptă. Mohammed se postă la piciorul muntelui Ohod cu faţa spre Me­dina, iar duşmanii se puseră între el şi Medina. Pe cînd la mekkani se aflau 700 de inşi cu zale şi 100 de arcaşi, Mohammed nu avea călăreţi de loc şi numai 50 de arcaşi, pe care îi postă la aripa stîngă, spre a reţine cavaleria duşmanului. Lupta începu iarăşi cu hărţuieli singulare şi era cea mai aprinsă în jurul steagu­lui Koreişiţilor. Acum se pleca izbînda pe partea moslemilor, care intrară în tabă­ră şi începură să prade, cînd arcaşii părăsiră poziţia lor, ca şi ei să prade. Atunci năvăli Châlid, mai tîrziu luptătorul cel mai aprig pentru Islam, cu cavaleria şi‑i împrăştie pe moslemi. Între cei căzuţi se afla şi Hamza; chiar Mohammed însuşi ajunse în pericol şi trebui să se lupte cu arcul şi cu lancea; o lovitură de piatră îi scoase un dinte, iar altele îl aruncară fără conştiinţă de sine la pămînt, încît lipaşii săi îl ţineau de mort şi o apucară la fugă. Unii, care ţineau cu credinţă la el, rămaseră numai singuri la el şi‑l scutiră cu trupurile şi apoi îl duseră pe deal într‑o prăpastie, pe cînd învingătorii nu cutezară să se suie pe deal şi să‑i prigo­nească mai departe pe moslemi. Cînd auziră ei că Mohammed trăieşte, se vorbiră ca la anul să se întîlnească iarăşi la Berd pe acelaşi timp, şi apoi se depărtară după ce pierdură douăzeci de inşi. Mohammed însă pierdu şaptezeci de inşi şi toate rodurile izbîndei sale de mai înainte. Dar prin energia lui, îşi veni el curînd în fire după lovitura aceasta.

În revelaţiunile sale, îi învinuia el pe lipaşii săi de necredinţă şi neascultare, trimise din cînd în cînd ceva oaste contra bedui­nilor, care începură a fi neliniştiţi, şi se îndreptă contra seminţiei jidoveşti duşmănoase Nadâr, pe care o sili să emi­greze: în parte la Siria, în parte la Chaibar, o localitate cîteva zile depărtare de Medina, iar pămîntul lor îl împărţi între cei ce erau Mugagjirun. Pe la finele anu­lui purcese cu o trupă puternică la Bedr, şi‑i aşteaptă acolo pe Koreişiţi, care însă nu veniră, din cauza secetei prea mari.

Într‑aceea, Abu Sofiân nu stătea cu mîinile în sîn. După ce se aliase cu se­minţiile din Negj, care erau în vrăjmăşie cu Mohammed, purcese, la începutul anului 627, cu o oaste de mai mult decît 10.000 de inşi, în care se aflau numai mekkani 4000 de inşi, spre Medina. Întru această nevoie, întări Mohammed, la sfatul unui sclav persic cu numele Salmân, oraşul cu un şanţ larg şi cu valuri şi se puse după valuri cu 3000 de inşi. Şi seminţia jidovească Kureiza trecu de par­tea lui Abu Sofiân, însă mekkanii cei neîndătinaţi cu arta asedierii nu putură nimic izbuti faţă de obstacolul acesta neobişnuit şi nearabic. Greutăţi la menaja­re, diplomaţie iscusită din partea lui Mohammed şi vremea cea rece de iarnă pe la Medina, după o furtună de noapte, care le răsturnă corturile, toate acestea îi sili­ră pe mekkani să se retragă cu fuga după o asediere de o lună şi zece zile. Îndată ce se depărtară aceştia, îi chemă Mohammed pe moslemi la luptă contra celor din seminţia Kureiza şi‑i asedie pe aceştia în cetatea lor, pînă ce capitulară ei siliţi de foame; după aceasta omorî Mohammed toată partea bărbătească, iar muierile şi copii îi vîndu în sclavie.

După această expediţiune nenorocită a Koreişiţilor, puterea lui Mohammed stătea mai sus decît orişicînd. Koreişiţii fură strîmtoraţi la defensivă şi acum era numai o întrebare a timpului cînd vor capitula. După mai multe întreprinderi mai mici contra unor seminţii Beduinice, se hotărî Mohammed, după ce lipsise şase ani din Mekka, să facă peregrinajul la Kaaba. Însoţit de 1500 de inşi, înarmaţi numai cu sabia, care era unica armă era iertată peregrinilor, purcese el în luna Zul‑Kaada la peregrinajul cel mic; totuşi, nu i se încrezură, ci îi ieşiră înainte cu armele, aşa încît el înconjură spre Hudeibiia, la marginea hotarului sfînt din Mekka. Aici fu încheiat un armistiţiu pentru zece ani, în care se mai afla, între altele, şi hotărîrea lui Mohammed să‑i fie încuviinţat pe timpul peregrinajului din anul viitor să petreacă trei zile în Mekka. Deşi în acest pact fu el tratat numai ca “Mohammed, fiul lui Abdallah”, şi nu ca profet, totuşi el fu aici întîia dată recu­noscut prin uric ca o putere independentă şi putea acum, în decursul armistiţiu­lui de zece ani să răspîndească Islamul după plac. După întoarcerea sa îi supuse el pe jidovii din avutul oraş Chaibar şi‑i lăsă acolo arendaşi pe pămîntul lor pro­priu. În anul viitor, împlini el, împreună cu 2000 de credincioşi, peregrinajul cel mic, care‑i fu conces în urma pactului pentru trei zile, în care timp se depărtară Koreişiţii din Mekka. Pe timpul petrecerii lui Mohammed în Mekka, se convertiră la el Châlid, învingătorul de la Ohod şi Amr, care a cucerit mai apoi Egiptul, a­mîndoi cei mai iscusiţi generali ai Islamului. De acum înainte întreprinderile lui Mohammed erau tot mai grandioase. Islamul avea să devie religiunea lumii, de aceea în revelaţiunile sale se poruncea de acum înainte război împotriva tuturor necredincioşilor. Mohammed trimite scrisori către împăratul din Bizanţ, către regele Persiei, către negusul Abissiniei şi către ceilalţi, provocîndu‑i peremp­toriu să‑l recunoască de trimisul lui Dumnezeu, să primească Islamul şi să se supuie sub stăpînirea lui. Drept că solii fură tra­taţi cu rîs şi batjocură şi numai locţiito­rul din Egipt îi răspunse şi‑i făcu dar două sclave, din care una cu numele Mâ­riia, o muiere Coptică, şi‑o ţinu el pentru sine. Chiar în acelaşi an purcese o oaste cu 3000 de moslemi, sub conducerea fiului său adoptiv Zeid, pînă la Marea Moartă, unde fu bătută de către grecii cei mult mai numeroşi la Muta. Aici căzu Zeid şi numai prin prudenţa lui Châlid se mîntuiră fărîmile oştirii. Însă alte expe­diţii războinice restituiră vaza lui Mohammed, la hotarele Siriei.

Violîndu‑se din partea mekkanilor pactul încheiat cu ei, i se oferi lui Mo­hammed un prilej favorabil să aducă acum şi Mekka sub stăpînirea sa. Deşi Adu Sofiân fu trimis la Medina, ca să‑l mokomească pe Mohammed, acesta din urmă înarmă o oştire de 10000 de inşi şi apăru pe neaşteptate, în Ramadân 630, îna­intea sfintei cetăţi. Faţă de o astfel de putere erau Koreişiţii cu totul fără scut şi aşa îngîmfatul Abu Sofiân trebui să vie rugîndu‑se pentru milă în tabăra lui Mohammed şi să primească Islamul. Însă Mohammed ca învingător s‑a purtat cît se poate de blînd. El îi făgădui lui Abu Sofiân că va fi îndurător faţă de toţi mek­kanii care se vor ţine închişi în casele lor sau în Kaaba ori vor căuta adăpost în casa lui Abu Sofiân. După aceea, împărţi el oştirea sa în patru cete şi intră cu linişte în Mekka; numai Châlid avu o luptă scurtă cu Ikrima, fiul lui Abu Gjahi.

Întîiul lucru al lui Mohammed în cetatea cucerită a fost că el a înconjurat Kaaba de şapte ori călare, apoi a intrat înlăuntru, a curăţit sanctuarul de idoli şi apoi şi‑a făcut acolo rugăciunile. După acestea, lăsă el să se vestească amnistie generală, de la care erau excluse numai patru persoane. Trecînd partea cea mai mare a mekkanilor la Islam, se îndreptă Mohammed apoi contra seminţiei puter­nice a Thakifiţilor şi‑i bătu în pasul Honein, după o luptă crîncenă, care la înce­put semăna să fie pierdută pentru dînsul. Prada cea mai imensă fu împărţită între Koreişiţi şi Beduini din împrejurime, ca astfel să fie cîştigaţi pentru Moham­med, pe cînd Ansâr, oamenii de credinţă ai lui Mohammed, care aduseseră biru­inţa în lupta acum pierdută, fură mîngîiaţi cu aceea că Mohammed însuşi este partea lor. Cetatea Taif capitulă abia mai tîrziu. În anul următor, numit “anul deputaţiunilor”, primi Mohammed din toate părţile deputaţiuni de supunere de la Beduini, care e drept că numai de faţa lumii se convertiră la Islam, gata fiind, la orişice ocaziune binevenită, să se lepede iarăşi de el. Cu caravana peregrinilor merse, de astă dată Adu Bekr, pentru că Mohammed nu voia să calce tărîmul Mekkăi pînă ce păgînismul nu va fi fost stîrpit cu desăvîrşire de acolo. Spre acest scop, hotărî Mohammed ca de acum înainte să nu mai participe vreun păgîn la peregrinajul spre Mekka şi că, după ce vor trece lunile sfinte, să înceapă războiul de nimicire contra tuturor necredincioşilor, care nu sînt scutiţi prin oareşicare contracte. Aşa fu stîrpit în scurt timp păgînismul din Arabia, pe cînd creştinii şi jidovii fură suferiţi ca supuşi ce plăteau bir, însă creştinii se contopiră cu totul în Islam, pe cînd jidovii cu toţii fură alungaţi din Arabia de către Omar.

În anul 631 avu loc şi expediţiunea spre Tabuk, pentru înfrîngerea seminţi­ilor de pe lîngă hotarul Siriei, care seminţii, în urma împrejurării că Mohammed rămase învins la Muta, se răsculară. Această expediţiune războinică era ultima pe care o întreprinse profetul, cel ce îmbătrînea acum cu grabă în urma necazuri­lor celor multe prin care trecuse în viaţa sa.

Ultimul său peregrinaj, aşa‑numitul “peregrinaj de rămas bun”, îl întreprinse Mohammed în martie 632. Înaintea a mai mult decît 40.000 de peregrini ţinu el, pe muntele Arafât, o cuvîntare, punîndu‑le la inimă aşezămintele Islamului şi a­dăugînd încă şi altele noi, între care şi hotărîrea pentru calcularea timpului după ani curat lunari de cîte douăsprezece luni. Că acesta a fost ultimul peregrinaj se pare că a prevăzut‑o el; doar conştiinţa sa sumeaţă că şi‑a împlinit pe pămînt misiunea sa se poate observa din cuvintele sale de rămas bun:

“Astăzi am împlinit religiunea mea pentru voi şi am umplut măsura îndurării mele faţă de voi; şi este voinţa mea ca Islamul să fie religiunea voastră.

Eu am împlinit misiunea mea; v‑am lăsat în urmă cartea lui Dumnezeu cu porunci răsvedite; şi dacă le veţi împlini, nu veţi umbla rătăcind”.

După întoarcerea sa la Medina, se ocupă el iarăşi cu pregătiri pentru o expe­diţiune mare împotriva Bizanţului, însă în decursul acestor pregătiri se îmbolnăvi greu de nişte friguri, în care fantază. Încă o dată se mai înfiripă în el flacăra vieţii şi, pe cînd conducea Abu Bekr în locul lui rugăciunea, apăru el deodată în moşee şi ţinu pentru ultima oară către credincioşi o cuvîntare scurtă, dar puternică, avînd moartea înaintea ochilor săi.

Puţine ore mai tîrziu, cam pe la amiază zi, în 8 iunie 632, muri el liniştit în braţele soţiei sale favorite Aişa, fantazînd despre cer şi îngeri şi lăsînd ca testa­ment pentru urmaşii săi cucerirea Siriei sau, în înţeles mai larg, supunerea întregii lumi.

III.Coranul

1. Prima şi cea mai importantă întrebare este ce fel de materii au servit ca substrat la alcătuirea Coranului? Netăgăduit că iudaismul şi creştinismul au fost izvoare principale ale învăţăturii lui Mohammed. După cum am amintit deja, în capitolul precedent, Mohammed nicicînd n‑a avut el însuşi Sfînta Scriptură în mînă, deoarece în întreg Coranul nu se află urme de conştiinţă mai exactă a căr­ţilor biblice. Mai multă atingere a avut Mohammed cu jidovii, precum se vede a­ceasta din istoria vieţii sale, şi de la ei a şi luat el învăţătura funda­mentală a Is­lamului: La ilaha illa Allahu, nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu. Dar deoare­ce el însuşi nicicînd nu citise Testamentul Vechi, ci cunoştea unele episoade din el numai din auzite, de aceea istorisirile sale sînt cu caracter cu totul legendar. Numai un singur loc, de tot scurt, este un citat direct din Testamentul Vechi şi anume sura XXI, 105: “Şi noi am scris în Psalmi după îndemnare: Să moşteneas­că pămîntul servii mei cei drepţi”, care loc este luat din Ps. XXXVII, 29. Dar şi aceste cuvinte Mohammed trebuie să le fi auzit din gura unui jidov.

Asemenea a auzit el de la un creştin neînvăţat că Cristos a făgăduit lipaşilor săi că după el va veni unul care‑i va conduce întru tot adevărul (Ioan XVI, 7); el aceste cuvinte le referi la sine, în sura LXI, 6 şi dacă poate i‑a tîlcuit acel creştin deosebirea dintre “Paracletos” şi “Periklytos”, de aici nu rezultă că Mo­hammed să fi citit Testamentul Nou, căci este ceva absurd să presupunem că el ar fi cunos­cut limba greacă. Este lucru foarte îndoios că pe timpul acela exista o traducere a Sfintei Scripturi în limba arabă, şi mai multe argumente sînt contra decît pro.

Creştinii arabi erau numai foarte superficial convertiţi, încît califul Ali s‑a ex­primat cu privire la o seminţie arabică creştină: “Cei din seminţia Taghlib nu sînt creştini şi din creştinism au primit numai băutul vinului”. Toate întocmirile la a­cei creştini erau siriene şi literatura lor din timpul acela încă este siriană. Dacă şi este lucru îndoios că înainte de Coran exista vreo carte arabă, de tot îndoios este că şi Testamentul Vechi ar fi existat pe atunci în traducere arabă. Şi că tocmai jidovii din Iathrib i‑ar fi dat lui Mohammed cărţile lor sfinte, din care şi ei price­peau de tot puţin, ar fi ceva cu totul contra sfielii superstiţioase, în urma căreia se temeau chiar jidovii înşişi să se atingă de cărţile lor sfinte, cu atît mai mult a­cuma să le dea în mîinile unui cre­dincios. Afară de aceea, ar fi fost de lipsă ca Mohammed să priceapă limba ebraică sau cea arameică, deoarece nu se poate cugeta la o traducere judeo‑arabică pe timpul acela. Cu rezultatul că Mohammed n‑a putut citi Biblia, devine irelevantă întrebarea ori de putea el în de comun citi şi scrie. Moslemii în privinţa aceasta se contrazic de‑a dreptul, deoarece unii o susţin, iar alţii o tăgăduiesc. Sunniţii mai mult sînt contra, pe cînd Şiiţii cred că ar fi ceva nevrednic de profet, ca el să nu fi ştiut nici măcar principiile ştiinţei. A­şa se vede aceasta cu privire la armistiţiul încheiat la Hudeibiia (vezi cap. prece­dent). Acolo spune tradiţia că Mohammed să fi şters din contract cuvintele “ra­sulul‑Iahi” (trimisul lui Dumnezeu) şi să fi pus în loc cu mîna sa proprie “bnu Abdil‑Iahi” (fiul lui Abdallah); altă tradiţie spune că profetul a şters cuvintele an­terioare şi că Ali a scris apoi celelalte cuvinte; în fine, alta spune că Ali a scris cuvintele dintîi, apoi le‑a şters şi le‑a scris pe cele de apoi. Tot aşa de puţin dove­deşte tradiţia următoare: Mohammed anume să fi cerut, pe patul morţii, un con­dei şi o tablă, ca să scrie ceva ce să‑i păzească pe moslemi de rătăcire, însă a­ceastă tradiţie, care purcede de la Ibu Abbas, se face suspectă din alta, care pur­cede de la Aişa şi care sună într‑acolo că Mohammed a voit în scris să‑l denu­mească pe Abu Bekr ca urmaşul său. Nu e imposibil că această tradiţie fu anume făurită, ca să apere dreptul de succesiune al lui Abu Bekr; în fine, cuvintele lui Mohammed: “ca să scriu” pot totodată însemna cît: “ca să dictez”. Nici Coranul nu ne dă în privinţa aceasta o desluşire mulţumitoare; căci cuvîntul, de la înce­putul surei XCVI: “Citeşte!”, poate să însemne şi atît cît: “Recită pe de rost!”, însă şi argumentele ce se aduc pentru aceea că Mohammed nu putea citi sînt tot atît de slabe, ca şi cele ce susţin contrariul. Noi trebuie să ne mulţumim cu rezultatul că Mohammed însuşi voia să fie ţinut de unul ce nu ştie citi şi scrie şi că el nici într‑un caz n‑a citit Biblia sau oareşcare alt om mai mare. Dar dacă el pentru învăţătura sa s‑a folosit de cele auzite de la jidovi şi în parte de la creştini, el to­tuşi n‑a rămas numai la aceasta, ci a mai avut şi alte izvoare. La aceste izvoare orale anume se pare că a mai venit şi influenţa lui Zeid Ibn Amr (conf. cap. prece­dent), care înţelese neghiobia idolatriei arabe şi se întoarse la unicul, adevăratul, Dumnezeu. Zeid predicase mekkanilor acum înaintea lui Mohammed şi de bună seamă şi Mohammed a avut ocazia să‑l audă şi să primească şi de la el idei folosi­toare. Ori de a fost influenţa lui Zeid aşa de mare, precum o susţin aceasta unii scriitori mai vechi arabi, aceasta nu se poate şti, pentru că cele mai multe cuvinte ale lui Zeid, cum ni s‑au păstrat pînă acum, sînt falsificate.

Un izvor destul de însemnat pentru învăţătura lui Moham­med însă era şi cre­dinţa poporului său. Nici un reformator nu se poate cu totul dezbăra de cre­dinţa în care a fost crescut; aşa rămaseră şi la întemeietorul Islamului unele su­perstiţii vechi (bunăoară, despre Gjinn — duhuri). Altele le‑a păstrat el însuşi, mai mult sau mai puţin, cu voia lui. Aşa, datinele îmbinate cu Kaaba şi cu pere­grinajul le‑a susţinut şi le‑a adaptat pentru învăţătura sa, pe motiv că ele ar deri­va de la Avraam, ceva despre ce n‑aveau nici o cunoştinţă arabii cei vechi. Unele basme vechi arabe asemenea le‑a primit, cum bunăoară istoria despre Ad, despre Thamud etc; acestea însă le‑a schimbat cu totul, după felul istoriilor jidoveşti des­pre profeţi, aşa încît la ele puţin ceva original a mai rămas.

Din astfel de materii felurile a format Mohammed o religiune nouă, care a cutremurat întreaga lume. Ceea ce a adaus el însuşi la acestea era de tot neîn­semnat faţă de elementele străine, afară de a doua învăţătură fundamentală a Islamului: “va Muhammadun rasuli‑Iahi” şi Mohammed este trimisul lui Dumne­zeu, care deriva din încredinţarea că el este orînduit de Dumnezeu să vestească învăţătura cea adevărată.

2. Mohammed pretindea că descoperirile sale le primeşte prin “Duhul sfînt”, care era un înger, după părerea sa, şi pe care în surele medinense îl numeşte Gjibrail (Gavriil). La întrebarea în ce fel primeşte descoperirile, se zice să fi răs­puns el odată Aişei că el aude cîte odată zgomot ca sunetul clopotului, şi aceasta îl zguduie cel mai mult; dar dacă s‑a depărtat îngerul, atunci a şi primit el desco­perirea; cîteodată vorbeşte el cu îngerul ca şi cu un om, încît îi înţelege cuvintele. Cei mai tîrzii însă deosebesc mai multe trepte ale descoperirii, bazîndu‑se pe une­le tradiţiuni, şi anume acele trepte se numără astfel: 1) Visul; 2) inspirarea lui Gavriil în inima profetului; 3) arătarea lui Gavriil în chipul bărbatului Dahia Ibn Chalafa El‑Kalbi; 4) cu sunetul clopotului; 5) Gavriil în chipul său adevărat, pe care l‑a arătat numai de două ori; 6) descoperirea în cer, cum, bunăoară, orîndui­rea celor cinci rugăciuni zilnice; 7) Dumnezeu în persoană, însă acoperit şi Dumnezeu descoperindu‑se nemijlocit şi fără acoperămînt. Alţii mai adaugă încă două trepte şi anume: 1) Gavriil în chipul altui om şi 2) Dumnezeu arătîndu‑se personal în vis. Din aceasta se vede că aceste trepte s‑au format din tîlcuiri false ale unor locuri din Coran. Aceasta rezultă acum din aceea că Aişa i‑a numit nele­giuiţi pe aceia care susţineau că Mohammed l‑a văzut pe Dumnezeu în persoană. De asemenea şi revelaţiunea îngerului în chipul lui Dahia se bazează pe o neînţe­legere şi anume împrejurarea că în anul al cincilea după Hegjra oastea lui Mo­hammed văzîndu‑l odată pe Dahia grăbind înainte, credea că el este Arhanghelul Gavriil. Asemeni şi treapta 6 este luată din istoria despre călătoria lui Mohammed în ceruri, iar treapta 5 îşi are izvorul în tîlcuiri la surele LXXXI şi LIII. În ce pri­veşte însă treapta 4, despre ea avem multe rapoarte. Se zice anume că Moham­med, la primirea descoperirilor, adesea era cuprins de o afecţiune grea, încît i se făceau spume la gură, capul i se pleca, iar faţa i se făcea sau palidă, sau roşie ca focul: el striga ca un mînz de cămilă; odată au curs sudorile de pe el, măcar că era iarnă etc. Această afecţiune se numeşte, de către scriitorul arab El‑Vakidi: “friguri rele”, în timpul mai nou însă s‑a dovedit că e vorba de un fel de epilepsie, ceea ce au susţinut şi bizantinii. Mohammed seamănă în tinereţe să fi pătimit de răul acesta. Pentru că la arabi epilepticii se credeau de îndrăciţi, Mohammed la început însuşi se ţinea îndrăcit, mai apoi prescria afecţiunile sale influenţei dum­nezeeşti. Cîteodată stătea el pe gînduri şi apoi îl cuprindea leşin adînc, de la care nu‑i rămînea nimic în memorie, decît un zgomot surd. Atunci credea el că pute­rea dumnezeiască intră în el; însă, am văzut mai sus, revelaţiunea abia atunci se făcea lămurită cînd îl părăsea îngerul. Aceste spasme veneau asupra lui Moham­med atît la revelarea versurilor, cît şi ale altor hotărîri dumnezeieşti. Trebuie să mai adăugăm că descoperirile în mare parte au avut loc noaptea, cînd spiritul es­te mai dispus pentru impresii fantastice. Afară de aceea, Mohammed priveghea şi postea mult; prin post însă dispoziţia la visuri sporeşte foarte mult, precum se poate vedea aceasta din rezultatele fiziologiei moderne. Dar acum, la o citire su­perficială a Coranului, se poate cunoaşte că nu întreg Coranul s‑a născut în su­premul grad de extaz. Surele cele mai vechi în adevăr sînt extatice, cu timpul însă Mohammed deveni liniştit. Şi aşa se vede că şi surele mai tîrzii sînt de caracter mai liniştit. Lungimea diferitelor descoperiri este foarte variată. Tradiţiunea varia­ză cu privire la acest punct. Unii susţin că profetul a primit Coranul literă cu lite­ră şi vers după vers, afară de surele IX şi XII, care fură revelate deodată. După alţii, pare să se fi revelat tot cîte unul sau două versuri deodată, iar după alţii u­nul pînă la cinci versuri, iar după alţii cinci pînă la zece versuri sau mai mult, după alţii în fine tot cîte cinci versuri deodată. La aceasta mai vine că despre une­le sure se zice că ele ar fi venit deodată din cer, cum bunăoară sura VI. Totuşi, se vede din însuşi Coranul că au fost şi descoperiri mai lungi, căci avem sure care au un început potrivit şi un sfîrşit asemenea potrivit, iar mijlocul formează un întreg pentru sine, cum, bunăoară, sura XII. Alte descoperiri e drept că au fost foarte scurte. Dar şi Mohammed mai adesea a extras diferite revelaţiuni din dife­rite timpuri şi a format un întreg din ele. De multe ori se poate aceasta recunoaş­te foarte bine, altă dată mai puţin sau deloc. O singură descoperire de sine stătă­toare Mohammed o numea Sura sau Corân. Cuvîntul prim, la care şi‑au dat mos­lemii multă silinţă zadarnică spre a‑l tîlcui, nu este altă nimică decît evreescul surâ, i.e. un şir de pietre într‑un zid, apoi un rînd într‑o carte sau epistolă. Coran se derivă din tulpina verbală kara’a şi înseamnă sau o pericopă destinată pentru citire, sau mai multe pericope sau în fine toate pericopele unei cărţi la un loc, şi această însemnare de pe urmă a rămas, apoi numindu‑se Coran întrea­ga colecţi­une a revelaţiunilor lui Mohammed.

Stilul Coranului este felurit, urmînd diferitelor răstimpuri. Unele părţi, mai cu seamă cele mai vechi, sînt de tot vioaie; s‑ar putea zice, sălbatice; altele sînt într‑o limbă de tot vulgară, încît sînt aproape prozaice. În general Coranul este mai mult retoric decît poetic. El conţine şi poezie rimată, partea cealaltă însă este proză rimată, cum se obişnuia la retorii arabi. Totuşi domneşte la rimă o libertate şi o inconsecvenţă foarte mare, încît mulţi comentatori arabi ai Coranului în par­te nici nu vor să recunoască rima, deoarece ea nu corespunde nici legilor privi­toare la cea mai de rînd proză rimată. Alţii caută să treacă peste această greutate prin aceea că ei presupun că în Coran este un fel anumit de rimare, aşa‑numita “rimă a Coranului”, prin care presupunere voiesc ei să treacă peste greutatea că cea mai sublimă carte este scrisă cu atît de puţină artă, încît stilul nici nu este vrednic de conţinutul cel dumnezeesc. Şi refrenuri se află pe ici‑colo în Coran, aşa, bunăoară, în sura LIV, apoi în LV un refren, care se repetă pînă la dezgust, şi în LXXVII. Jocuri de cuvinte de asemenea se află pe ici‑colo, deşi la poeţii de pe timpul lui Mohammed nu prea erau îndătinate, ci abia poeţii, mai tîrziu puneau mare preţ pe ele. Or, dacă a lăsat Mohammed să se scrie toate descoperirile sale, este foarte îndoios. Cu bună seamă că multe din descoperirile sale, mai cu seamă cele de pe timpul cînd încă nu prea avea lipaşi, el singur le‑a uitat şi aşa s‑au pierdut. Unele poate le‑a dictat, altele poate că au rămas păstrate numai în me­moria tovarăşilor săi, căci tradiţiunea spune că el repeta de atîtea ori locuri din Coran, pînă ce tovarăşii săi le învăţau pe de rost. Mohammed, cînd propunea ast­fel de locuri din Coran pentru învăţat pe de rost sau pentru scris, cu bună seamă că abia în decursul rostirii le dădea forma definitivă. Aceasta se vede răsvedit din episodul istorisit în cele mai multe comentarii la sura VI, 93: Cînd dicta odinioară Mohammed începutul surei XXIII lui Abdallâh Ibn Saad Ibn Abâ Sarh, care‑i ser­vea adesea ca scriitor, acesta din urmă auzind, aici, despre activitatea lui Dum­nezeu la crearea omului, ajunse aşa în extaz încît exclamă: “Fatabâraka Allâhu ansanu‑l‑chalikîna” (Atunci binecuvîntat să fie Dumnezeu, cel mai bun între fă­cători!). Atunci declară profetul că exclamarea lui Abdallâh consună pe deplin cu cuvintele Coranului. Din aceasta se vede răsvedit că lui Mohammed i se păreau aceste cuvinte atît de potrivite încît el le primi ex improviso şi ele astăzi formează o parte a versului 14 din sura XXIII. Şi astfel se întîmpla că Mohammed adăuga sau schimba adesea versuri coranice. Un exemplu clasic este cel cu privire la cele trei zeiţe păgîne în sura LIII, 19‑22, versuri pe care Mohammed, a doua zi, le‑a lepădat şi le‑a schimbat cu altele. Dar noi mai aflăm adesea în Coran şi versuri care se contrazic; acestea s‑au iscat prin aceea că Mohammed adesea a propus învăţături noi, fără să se gîndească la o dezrădicare formală a celor vechi. După părerea teologilor moslemi, versurile mai noi contrazic pe cele mai vechi şi ei enumeră în Coran de tot 225 de astfel de con­tradicţii, împărţindu‑le în trei clase şi anume: 1) locurile dezrădăcinate după înţeles, însă conţinute în Coran după cuvînt; 2) locurile dezrădăcinate după cuvînt, însă valabile după înţeles şi 3) lo­curile dezrădăcinate atît după înţeles, cît şi după cuvînt.

3. De importanţă pentru cercetarea singuritelor părţi ale Coranului este fixa­rea timpului în care s‑au născut ele şi cunoaşterea faptelor istorice, în urma că­rora au avut loc diferitele revelaţiuni. Primul izvor pentru aceste constatări este tradiţiunea istorică şi aceasta este mai sigură acolo unde purcede de la eveni­mente de mare importanţă pentru istoria Islamului. Aşa, bunăoară, nu încape îndoială că sura VII se referă la lupta de la Bedr, sura XLVIII la pacea din Hudei­blia. Însă numărul acestor date sigure este mic şi acestea se referă de fapt numai la surele medinensine. Cu mult mai îndoielnice sînt acum tradiţiunile numeroase detectate de exegeţi şi istorici relativ la tot felul de evenimente mai mici, din care îşi dau ei silinţa să explice versuri singulare. Multe din aceste tradiţiuni sînt chiar false, totuşi există între ele şi referinţe vrednice de crezămînt, care se bazează pe evenimentele istorice.

Toate părţile Coranului se împart în două clase şi anume în cea mekkană şi cea medinensă. Această împărţire este înte­meiată acum în firea lucrului, pentru că fuga lui Mohammed a împărţit activitatea sa profetică în două perioade diferi­te, care s‑au observat încă din timpuri străvechi de către moslemi şi pe care tre­buie şi noi să le luăm în seamă. Înainte de toate, este de observat că noi, conform obiceiului celor mai mulţi moslemi, locurile revelate înainte de fugă le vom numi mekkane, iar pe cele de după fugă medinense, fie că ele s‑au născut în Mekka, fie că în Medina.

4. Unicul scop al lui Mohammed, în surele mekkane, este ca să‑i converteas­că pe oameni de la zeii mincinoşi la unicul adevăratul Dumnezeu. Orişicum se în­toarce cuvîntarea, aceasta rămîne ideea fundamentală. Însă el nu caută argu­mentare logică, să încredinţeze auditorii, ci, pe cale retorică, să influen­ţeze prin fantezie asupra inimii. Aşa îl laudă el pe Dumnezeu, descrie manifestarea sa în natură şi în istorie şi‑şi bate joc de zeii cei mincinoşi. De tot echilibrate însă sînt descrierile fericirii veşnice a celor pioşi şi ale chinurilor iadului pentru cei răi; acestea din urmă cu bună seamă că fac mare impresie asupra inimilor de copii ale oamenilor timpului aceluia şi acesta a fost mijlocul cel mai puternic pentru lăţirea Islamului. Pe lîngă toate, profetul îi atacă adesea chiar personal pe păgîni şi îi ameninţă cu pedeapsa sa veşnică; trăind mai mult între păgîni, polemi­zează rar de tot cu jidovii şi aproape deloc cu creştinii, prin intermediul stilului putem cunoaşte noi trei feluri de sure ale perioadei mekkane, care, după timp, trebuie să stea mai aproape. Mai cu seamă bătătoare la ochi sînt două grupe mari, una din timpul mai vechi, mai agitată de pasiuni, alta din timpul mai nou, apropiin­du‑se mai mult de felul surelor medinense; iar între amîndouă se află o grupă mare, care formează o trecere treptată de la o grupă la cealaltă.

Să privim grupele mekkane în special.

a) Surele primei perioade. Răstimpul acestei perioade îl constituie anii l‑5, număraţi de la chemarea lui Mohammed la profeţie. Surele acestei perioade sînt cel mai probabil următoarele, în şir cronologic:

96. 74. 111. 106. 108. 104. 107. 102. 105. 92. 90. 94. 93. 97. 86. 91. 80. 68. 87. 95. 103. 85. 73. 101. 99. 82. 81. 53. 84. 100. 79. 77. 78. 88. 89. 75. 83. 69. 51. 52. 56. 70. 55. 112. 109. 113. 114 şi 1.

Stilul acestor sure arată că Mohammed, în perioada aceasta, era mai pasio­nat şi că puterea inspirării îl mînă aşa de departe, încît, în visurile şi viziunile sa­le, vedea chiar îngeri faţă în faţă. Cuvîntarea este sublimă şi are un avînt retoric, de colorit cu totul poetic. Mişcarea pasionată se oglindeşte mai cu seamă în ver­suri scurte; întreaga cuvîntare este ritmică şi sună cu totul natural, liberă fiind de forme artificiale. O apariţie proprie, dar caracteristică sînt, în această perioa­dă, jurămintele dese, prin care Mohammed, mai cu seamă la începutul surelor, întăreşte adevărul celor profesate de el. El jură pe cele mai felurite lucruri, cum îi vin în suflet, aşa că jurămintele lui adesea apar curioase, bizare şi nepricepute, încît nici moslemii nu le mai înţeleg pe toate. Surele acestea toate sînt scurte, pentru că mişcarea cea mare a sufletului, care le‑a dat însă, nu putea să dureze lung. Dacă Mohammed propunea astfel de descoperiri între crăenii săi practici şi reci, nu este de mirare că partea cea mai mare din ei îl ţineau de un minciunos sau de un nebun. Ei îl declarau drept poet ieşit din minte sau drept fermecător aliat cu duhuriele numite Gjinn, sau drept îndrăcit. Se înţelege că Mohammed trebuia să combată aceste păreri, după ce a juns la concluzia că el este trimisul lui Dumnezeu. De aceea, în surele acestea, un rol mare joacă atacurile aspre la adresa contrarilor săi, pe care adesea chiar îi apostrofează personal, mergînd aşa de departe încît pe unul îl numeşte chiar de‑a dreptul pe nume (conf. sura CXI). De remarcat sînt, în perioada aceasta, mai cu seamă două sure, şi anume sura XCVI, l‑5, care a fost prima descoperire ce a făcut‑o Mohammed, şi despre aceste cinci versuri am vorbit mai pe larg în cele precedente, mai ales la biografia lui Mohammed. Mai adăugăm că această descoperire a avut loc în renumita noapte El‑Kadr, care fără îndoială cade în luna Ramadân. Apoi sura I. Aceasta este o sură care cuprinde o rugăminte vrednică şi simplă; ea se bazează pe punctul de vedere al unui monoteism naiv şi serios, şi, prin curăţenia şi adevărul cugetărilor ei, întrece pe toate celelalte sure. Întrebarea dacă această sură ţine de perioada întîia, sau are să se socotească de la începutul perioadei următoare? Că ea este veche se vede, fără îndoială, din împrejurarea că ea în sura XV, 87 se expune ca formulă de rugăciune obşteşte recunoscută şi se tratează în opunere cu întreg Coranul. Ea este aşa‑zicînd “Tatăl nostru” cel moslemic şi se întrebuinţează de către credincioşi la fiecare ocazie. Înaintea surei acesteia stă formula “bismil‑lâ­hir‑rahmânir‑rahâmi” (În numele lui Dumnezeu, cel milostiv, îndurat), care îşi are originea la jidovi. Această formulă plăcu atît de mult profetului şi lipaşilor săi, în­cît ei o întrebuinţară la fiecare scriere. Aşa formează ea începutul sau cel puţin suprascrierea fiecărei sure din Coran (cu excepţia surei IX, unde lipseşte) şi nu există la moslemi nici o carte scrisă, sau, mai tîrziu, tipărită, care să nu aibă în frunte această formulă. Şi astăzi moslemul nu‑ţi va scrie nici măcar o epistolă, fără să o înceapă cu aşa numitul “basmalâ” (=bismil‑lâhi).

b) Surele perioadei a doua. Această perioadă se extinde pes­te anii 5 şi 6 de la chemarea lui Mohammed. De această perioadă seamănă să ţină următoarele sure, în şir cronologic:

54. 37. 71. 76. 44. 50. 20. 26. 15. 19. 38. 36. 43. 72. 67. 23. 21. 25. 17. 27. 18.

În surele acestea vedem trecerea de la entuziasmul mare al primei perioade la o linişte mai mare, ce se manifestă, de obicei, în surele mai tîrzii. Cuvîntarea caută, la început, să se menţină la înălţimea surelor anterioare, însă descrierile devin tot mai largi şi mai puţin înfocate. O linişte mai mare se arată în lungimea versurilor şi surelor, care se extind mereu. Această schimbare a stilului are ca urmare fraze noi şi revenirea unor dicţiuni vechi. Aşa dispar, acum, jurămintele cele caracteristice din timpul trecut; încă sura XXXVII începe şi cu un jurămînt mai lung, pe urmă rămîn, însă, numai jurăminte scurte, cum sînt bunăoară: “pe Coran”, “pe Scriptură” etc. Pe de altă parte, pro­fetul începe să dea surelor unele suprascrieri formale, cum e bunăoară: “Aceasta este descoperirea lui Dumnezeu” ş.a. El se mai anunţă ca vorbitor al cuvîntului dumnezeiesc prin “kul” (spune!), care lipseşte cu totul în surele anterioare şi este pus numai înaintea unor formu­le, menite spre întrebuinţarea deasă a oamenilor în surele CIX, CXII, CXIII. CXIV. Surele sînt pline de deliberări lungi retorice asupra dogmelor, mai cu seamă asupra cunoaşterii lui Dumnezeu din semnele împrăştiate în toată natura; mai departe, se găsesc istorisiri lungi, cu deosebire despre profeţii anteriori, care au drept scop să adeverească învăţătura cea nouă, să admonesteze duşmanii şi să mîngîie prietenii. Adesea aceste istorisiri sînt doar îmbrăcăminte pentru unele cugetări dogmatice, pe care le pune Mohammed în gura trimişilor dumnezeieşti celor vechi, întocmai aşa cum obişnuia el însuşi să vorbească. În general, toţi profeţii aceştia au o mare asemănare familială între ei, dar şi cu Mohammed; chiar în împrejurări istorice grele se aseamănă ei cu Mohammed, aşa încît istoria lor este un izvor folositor pentru istoria lui Mohammed, în unele privinţe, asupra cărora nu ne dă Coranul nici o desluşire. Cel mai adesea este tratată istoria lui Moise, de care Mohammed se simte cel mai aproape. Cele mai multe fraze, pe care le introduce Mohammed în perioada aceasta, le păstrează şi în perioadele următoare.

Inconsecvenţa de bază aici este că, în perioada aceasta, Mohammed pe Dumnezeu îl numeşte “Er‑Rahmân” (cel Îndurat). Acest nume, care înainte nu se afla de loc (doar în cazul cînd sura I derivă din prima perioadă), este în timpul acesta, în unele locuri, chiar mai des decît “Allâh”, în perioada următoare se mai găseşte doar în puţine locuri, iar în surele medinense dispare cu totul. Moham­med, la un timp, seamănă să fi avut intenţia hotărîtă să mai introducă încă un nume pe lîngă “Allâh”, numele cel obişnuit pentru Dumnezeu, însă, temîndu‑se ca “Allâh” şi “El‑Rahmân” să nu fie luaţi drept doi Dumnezei deosebiţi, s‑a lăsat de această intraţie.

c) Surele perioadei a treia. Acest răstimp durează de la anul al 7‑lea al che­mării lui Mohamed pînă la fuga la Medina. Şirul cronologic al surelor acestei perioade este următorul:

32. 41. 45.16. 30. 11. 14. 12. 40. 28. 39. 29. 31. 42. 10. 34. 35. 7. 46. 6. 13.

Ceea ce în perioada a doua se dezvolta cu privire la stil, limbă şi tratarea obiceiurilor, în perioada aceasta ni se prezintă acum ca adus la perfecţiune.

Limba este domoală şi prozaică. Repetiţii necontenite, în care profetul nu se sfieşte să întrebuinţeze chiar aceleaşi cuvinte, dovezi care sînt de agerime şi cla­ritate şi care nu convingea pe nimeni dacă nu crede a priori în rezultatul final, istorisiri monotone — toate acestea la un loc fac descoperirile chiar plictisitoare; şi de nu s‑ar manifesta aici fineţea deosebită şi supunerea limbii arabice, care însă mai este de pus pe seama epocii decît a individualităţii autorului, atunci cu greu s‑ar putea cineva îndupleca să mai citească încă o dată surele perioadei a­cesteia. Drept că şi aici se mai manifestă spiritul înfocat al perioadelor premer­gătoare, însă numai scîntei sporadice, şi cuvîntul prozaic cel întins nu este apt să îmbrace fantezia după cuviinţă, dacă vine ea cîteodată la iveală. Versurile sînt lungi, însă Mohammed totuşi nu cutează să le dezbrace de podoaba rimei, care ca încheiere puternică a sensului, face adesea o impresie însemnată, pe de altă par­te însă şi stinghereşte. De altfel, rima este tratată cu mare nepăsare şi se reduce la forme uşoare precum un, în etc. Surele au în parte o extensiune mare, probabil însă că unele din ele sînt compuse din altele mai mici, fără să se cunoască locul îmbinării. O însuşire caracteristică a perioadei acesteia este şi adresarea: “o, voi, oamenilor!”. Aşa precum arabul nicicînd nu uita adresarea, cînd vorbeşte către o adunare, aşa şi Mohammed, vorbind acum mai prozaic, se adresează către toţi oamenii cu o adresare, pe cînd surele anterioare, fiind poetic mişcate, nu suferă această formă.

5. Trecem acum la aprecierea surelor medinense. Despre împrejurările cum a ajuns Mohammed la Medina şi despre partidele pe care le‑a aflat acolo, vezi cele zise în cap. II al introducerii noastre. Din date acolo citate, se poate uşor aprecia şi caracterul surelor medînense. Surele publicate în Medina sînt următoarele, în şir cronologic:

2. 98. 64. 8. 47. 3. 61. 57. 4. 65. 59. 33. 63. 24. 58. 22. 48. 66. 60. 110. 49. 9. 5.

Despre arabii medievali şi despre jidovii de acolo am vorbit deja în cap. II al introducerii noastre, dacă mai amintim de păgînii din Mekka şi de pe aiurea, pre­cum şi de creştini, atunci am enumerat toate partidele la care se referă surele medinense. Păgînii doar arar se mai atacă în Coran, deoarece contra lor se poartă luptă deschisă; asemenea şi despre creştinii care locuiau departe de Iathrib (Me­di­na) şi cu care se învrăjbise profetul, abia în ultimii săi ani, vorbeşte el rar şi atunci destul de prietenos, numai unele dogme ale lor le mustră. Pe jidovi însă, după fugă, îi atacă aspru, în revelaţiuni lungi, şi caută să arate că ei totdeauna au fost cerbicoşi şi nătîngi şi de aceea sînt blestemaţi de Dumnezeu. Asemenea şi Munafikun (făţarnicii) se mustră adesea amar; căci Mohammed, dacă şi de multe ori trebuie să aibă considerare cu fapta faţă de ei, în Coran nu reţine sentimen­tele sale cu privire la dînşii, însă fără ca să‑i numească. De altfel, se îndreaptă profetul numai contra făţarnicilor din Medina; pentru că pe ceilalţi arabi, care numai de faţa lumii au primit Islamul, căuta el să‑i atragă la sine şi nu să‑i res­pingă prin cuvinte şi dispoziţii aspre. În fine, aceste sure vorbesc adesea şi mos­lemilor, rar însă ca să le propună materii dogmatice sau morale, care le erau des­tul de cunoscute din surele mekkane, ci profetul vorbeşte mai cu seamă în calita­tea sa de conducător, acasă şi pe cîmpul de luptă, lăudîndu‑i în măsura împreju­rărilor, anume după o biruinţă sau pierdere, dîndu‑le porunci sau legi. Revelaţii­le, care conţin legi, sînt de însemnătate eminentă. Unele din ele au valoare numai pentru oarecare timp, altele pentru totdeauna; asupra întrebărilor civile şi rituale decid legile, fără însă ca să deosebească aceste terenuri. Precum întreg Coranul urmează mai mult unor împrejurări fortuite ale timpului şi nu unui sistem fix, aşa şi multe din aceste legi s‑au format din decizii ocazionale cu privire la unele cazuri de proces. Mohammed, dacă decidea un astfel de caz, adesea îi adăuga şi dispoziţii pentru cazuri analoage. Fără orice şansă reală hotărîtă, cu greu s‑ar fi putut naşte un astfel de complex de legi. Unele dintre aceste dispoziţii şi porunci se referă la afacerile casnice ale profetului. De la o astfel de varietate a materiilor surelor acestora faţă de materiile surelor anterioare s‑ar aştepta o deosebire mai mare în stil de cum este ea în realitate. În general, stilul surelor medinense este tot acela ca şi cel din a treia perioadă mekkană. Aproape numai acolo unde o cer obiceiurile, se aleg expresii şi fraze noi. Aceasta este bătător la ochi mai cu seamă la legi, unde se evită şi podoaba retorică, afară de rimă, de care Mohammed nu se putea dezbăra, măcar că aiurea trebuia formată prin adausuri molestătoare şi a­desea cu totul superflue. Deoarece, în surele acestea, Mohammed rar se îndreap­tă către oameni în general, de aceea adersarea: “o, voi, oamenilor” este foarte ra­ră; din contră, foarte des aflăm adresarea: “o, voi, cei ce credeţi”, mai rar “o, voi, jidovilor” sau, “o, voi făţar­nicilor” etc. De altfel, şi în surele acestea se află spora­dic unele locuri puternice şi chiar pline de poezie. Revelaţiile medinense în gene­ral, conţinînd mai mult legi, adresări scurte, porunci etc. sînt mai scurte decît cele mai multe din ultimele revelaţiuni mekkane; totuşi contrase fiind grupe din ele la un singur complex, astăzi formează ele surele cele mai lungi. O dezvoltare a limbii, ca şi înainte de Hegjra, se poate dovedi cel mult în unele sure singulare, de aceea din limbă putem trage concluzii la timpul surelor medinense. Însă noi pu­tem să ne lipsim uşor de acest mijloc pururea nesigur, deoarece conţinutul, stînd în îmbinare strînsă cu dezvoltarea istorică, ne dă aici o înţelegere mult mai bună. Orişicine se ocupă cu istoria lui Mohammed observă ce deosebire este între tradi­ţiunea evenimentelor de dinainte de Hegjra şi de după Hegjra; acolo avem numai singulare reminis­cenţe sigure ale unui cerc mic, şi acestea completate prin fabu­le, pe cînd aici istoria curată formează partea principală, aşa că noi putem să ur­măm evenimentele an după an. Prin aceasta se face posibil să fixăm ordinea cro­nologică a surelor medinense, la care singurele părţi se pot determina cu siguran­ţă. Drept că unele şi altele totuşi rămîn nesigure, pentru unele părţi se poate ho­tărî numai un răstimp mai îngust sau mai larg, în decursul căruia s‑au putut ele naşte, iar despre unele versuri nu putem spune mai mult decît că ele derivă din perioada medinensă.

6. După moartea lui Mohammed, n‑a lipsit mult ca întreg Coranul să se îm­prăştie, să se nimicească şi să se uite. Numai prin osteneala primilor trei califi s‑a evitat acest dezastru pentru întregul Islam; cum s‑a întîmplat însă aceasta, cu a­nevoie putem cunoaşte în special; aşa de mult a întunecat totul nepriceperea su­perstiţioasă, slăbiciunea tradiţiei şi minciuna tendenţioasă. Că atîta timp cît trăia profetul Coranul n‑a fost adunat, aceasta ne raportează o tradiţiune neîndoioasă şi rezultă cu siguranţă din ştirile pe care le avem despre faptul că Zeid a cules şi a împreunat fragmentele Coranului. Totuşi unii scriitori arabi susţin că atunci Coranul ar fi fost adunat de patru bărbaţi, şi anume Ubai Ibn Kaad, Muâz Ibn Ia­bal, Zeid Ibn Thâbit şi Abu Zeid El‑Ansarâ. Dacă acest lucru are oarecare valoare, nu poate să însemne decît că aceşti bărbaţi ştiau pe de rost sau aveau în scris părţi mari din Coran, căci, dacă ar fi avut ei întreg Coranul gata cules, de ce a fost mai tîrziu nevoie de atîta muncă pentru adunarea lui? Cel dintîi care şi‑a cîş­tigat mari merite cu adunarea frag­mentelor coranice, împrăştiate pretutindeni, este Abu Bekr, sau poate mai corect Omar, sub domnia lui Abu Bekr. Cuprinsul tradiţiunii despre culegerea Coranului sună în următorul mod: Cînd fu biruit Musailima (în anul 11 sau 12), căzură în lupta decisivă mulţi dintre “purtătorii Coranului”, aşa încît Omar Ibn El‑Chattab începu să se teamă că va veni timpul cînd cunoscă­torii Coranului se vor săvîrşi şi aşa Coranul se va pierde; de aceea îl sfătui el pe calif să culeagă revelaţiunile. La început se sfia califul să întreprindă un lucru atît de vajnic, pentru care n‑a fost împuternicit de către profet; în fine, însă, ordonă el lui Zeid Ibn Thâbit, un tînăr priceput, care servise ca scriitor profe­tului, ca el să adune fragmentele Coranului. Zeid, la început, se codea, însă pe urmă a luat asupra sa lucrul, deşi, după cum spunea el, ar fi fost mai uşor să mute un munte din locul său decît să adune Coranul. Aşa culese el fragmentele coranice de pe ţidule, oase, de pe frunze de finic, pietre şi din memoria oamenilor. În fine găsi el sura IX, 129 sau XXXIII, 23 la Huzaima sau Abu Huzaima în Medi­na. Aceste bucăţi de rînduri el le şi dădu califului; după moartea acestuia, încă­pură ele în mîna urmaşului său Omar şi, după moartea acestuia, ajunseră la fiica sa Hafsa, văduva profetului.

Cu totul altfel însă istorisesc şiiţii. Ei cred că ar fi o batjocură dacă idolul lor Ali Ibn Thâlib, al patrulea calif, n‑ar fi fost adunător asemenea al Coranului. De aceea, se găseşte la ei urmă­toarea plăsmuire: Ali a cules Coranul încă pe timpul cînd trăia profetul, şi anume de pe frunze, bucăţi de mătase şi ţidule, care se af­lau sub perina profetului; cu această ocazie, a juruit că nu va îmbrăca haina sa de deasupra (aşadar, nu va ieşi din casă) pînă nu va săvîrşi lucrul; nimenea altul, decît el, a făcut acest lucru. Alţii iară spun că Ali a făcut aşa ceva îndată după moartea profetului şi de aceea n‑a avut timp să rîvnească după califatul care i se cuvenea. Sunniţii, pe jumătate şiiţi — şi aceştia sînt aproape toţi sunniţii, după izbînda abbasizilor — care se nevoiesc să‑l împace pe Ali cu cel dintîi calif, au în­tors lucrurile aşa, ca şi cînd în activitatea amintită a lui Ali s‑ar afla cauza de ce nu s‑a supus el lui Abu Bekr, în cele trei luni dintîi; pentru care purtare Abu Bekr chiar pare să‑l fi lăudat. Minciuna tendenţioasă este aici aşa de evidentă, încît e păcat să mai pierdem timpul cu aprecierea ei.

Noi nu putem şti dacă colecţia lui Zeid a fost mai deplină sau mai puţin de­plină decît redacţiunea pe care o avem astăzi; mai probabil este că a fost mai pu­ţin deplină, deoarece, la a doua adunare, s‑au întrebuinţat încă şi alte exemplare. Atîta este sigur: că el n‑a putut să culeagă toate revelaţiunile lui Mohammed, de­oarece pe unele le‑a nimicit Mohammed însuşi, altele scrise s‑au pierdut, altele, memorate, s‑au uitat ori s‑au pierdut din simplul motiv că aceia care le ştiau pe de rost au căzut în luptele ce le purta Abu Bekr contra rebelilor. Putem presupu­ne cu siguranţă că, ici‑colo, unele părţi de valoare secundară, în urma greşelilor de memorare sau a nebăgării de seamă a scriitorilor, au primit o formă puţin deo­sebită de aceea care iese din gura profetului. Însă astfel de diferenţe nu puteau fi multe, deoarece adunarea a avut loc scurt timp după publicarea revelaţiunilor. Făcînd abstracţie de aceste diferenţe mici, Zeid nu poate fi învinuit în nici un caz că ar fi falsificat sau interpolat ceva la revelaţiunile originale, deoarece, pe timpul cînd aduna el, trăiau încă prea mulţi martori, care îl auziseră pe Mohammed vor­bind, încît să fi putut cuteza Zeid să facă schimbări esenţiale în materia Coranu­lui.

Moslemii pun mult prea mare preţ pe prima adunare a Coranului. Înainte de toate, trebuie să recunoaştem că aceasta n‑a avut autoritate publică, ci a fost o afacere privată a lui Omar şi Abu Bekr. Numai prin aceea a devenit vaza ei aşa de mare, că sub Othmân a servit ca substrat pentru formarea canonică a cărţii sfin­te. Noi nu ştim exact dacă a săvîrşit Zeid lucrul său încă sub Abu Bekr, sau abia sub urmaşul său. Părerea comună, e drept, aderă la prima ipoteză; sînt însă şi mărturii pentru ipoteza contrară şi pentru ea vorbeşte şi împrejurarea că aduna­rea îngrijită de Zeid n‑a ajuns în mîna unui copil al lui Abu Bekr, ci în mîna Haf­sei, fiica lui Omar; dacă ar fi primit‑o Omar ca avere publică, ar fi dat‑o în moşte­nire urmaşului său, iar nu fiicei sale; deci, se vede că a considerat‑o cu totul ca avere privată, şi aceasta consună cu caracterul oficial al acestei adunări. Ceilalţi moslemi citeau aşadar Coranul întocmai cum le plăcea, fără raportare la culege­rea lui Zeid. Numărul adevăraţilor cunoscători ai Coranului se micşora zi cu zi; cei mai mulţi moslemi, însă, erau prea ocupaţi cu lupte şi cu prăzi, ca să se mai ocupe şi de o învăţare exactă a Coranului. O pildă pentru faptul cît de puţin ştia de Coran un moslem de rînd ni se oferă prin următoarea istorisire: După lupta de la Kadesia, scrise Omar către generalul moslemilor Saad Ibn Abu Vakkâs, ca el să împărţească rămăşiţele prăzii între cei ce cunosc Coranul; cînd veni înaintea a­cestuia Amr Ibn Ma’dâ‑Karib şi fu întrebat despre cunoştinţele sale relative la re­velaţiune, zise el că s‑a făcut moslem în Iemen şi a fost mult prea ocupat cu răz­boaiele sfinte, ca să înveţe Coranul pe de rost; el deci nu primi nimic din pradă. Apoi veni Bişr din Et‑Tâif şi, la întrebarea ce ştie el din Coran, răspunse el: “Bis­mil‑lâhir‑rahmânir‑râhimi” (în numele lui Dumnezeu, cel milostiv, îndurat). A­tunci rîseră cu toţii, însă nici el nu căpătă nimic din pradă.

7. Erau însă unii tovarăşi ai lui Mohammed, cărora le urmau ceilalţi mos­lemi, din cauza cunoştinţei lor despre Coran. Aşa se ţineau locuitorii din Hims de citirea lui El‑Mikdâd Ibn El‑Asvad, cei din Kâfa de cea a lui Mas’ud, cei din Basra de cea a lui Abu Musa El‑Aşari. În astfel de împrejurări, era inevitabil ca unele părţi din Coran să se diferenţieze tot mai mult şi prin aceasta ameninţau Islamul cu mari neînţelegeri. Aşa povesteşte tradiţia, că în războiul cu Armenia şi Azer­baidjan, ostaşii din Siria şi din Irak se certau în jurul citirii adevărate a Coranu­-lui. Aceasta îl înduplecă pe Huzaifa Ibn El‑Iamân să‑l sfătuiască pe Othmân, care pe atunci era calif, ca el să orînduiască o redacţiune a Coranului. Lui Othmân îi plăcu sfatul acesta şi încredinţă lucrul lui Zeid Ibn Thâbit şi cîtorva koreişiţi. Aceştia adunară toate exemplarele şi puseră ca bază colecţiunea făcută sub Abu Bekr. După ce săvîrşiră ei lucrul, lăsă Othmân să se nimicească toate celelalte exemplare, afară de cel al lui Abu Bekr, pe care Hafsa îl căpătă înapoi. Othmân trimise apoi mai multe exemplare ale redacţiunii sale în diferite provincii, ca să servească drept canon. Exemplarul Hafsei, nu mult după aceea, fu nimicit de că­tre Mervân, guvernatorul Medinei. Cum am zis, afară de Zeid, mai erau atraşi la această redacţiune încă şi alţi bărbaţi. De regulă, se numesc după tradiţiune ur­mătorii trei: Abdallâh Ibn Zubair, Saâd Ibn El‑As şi Abd‑Er‑Rahmân Ibn El‑Ha­rith Ibn Hişâm. Dintre aceştia, era Saâd Ibn El‑As un omaiiad şi favorit al bătrî­nului calif, care numai cu mare greu se lăsă înduplecat de înghesuirile celor din Kufa să îl cheme de acolo, unde el ocupa postul de guvernator, pentru că ei îl u­rau din cauza zgîrceniei sale şi sumeţiei sale ca nobil koreişit. El era născut scurt timp după Hegjra, deci încă nu putea să aibă treizeci de ani. Abd‑Er‑Rahmân Ibn El‑Hârith Ibn Hişâm, un bărbat din seminţia fruntaşă Banu Machzum, era la moartea profetului de 10 ani, aşadară acum cam 30 de ani. Abdallâh Ibn El‑Zu­bair, care era deja în vîrsta celor amintiţi, pentru că se născuse scurt timp după venirea lui Mohammed la Medina, este cel mai renumit dintre toţi. Altă tradiţiune îl omite pe Saâd Ibn El‑As şi numeşte în locul lui pe doi alţii şi anume pe Abdal­lâh Ibn Amr Ibn El‑As şi pe Abdallâh Ibn Abbas. Alt izvor, mai nou, adaugă la aceştia patru încă şi pe Ubai Ibn Kaab. În fine, mai vorbeşte o tradiţiune despre 12 bărbaţi care erau ocupaţi întru redacţiune. Tuturor acestor tradiţiuni le stă împotrivă o tradiţiune, în urma căreia avu Zeid ca tovarăş încă numai un Koreişit din familia Omaiiazilor cu numele Abân Ibn Saâd Ibn El‑As. Mai rea este o ase­menea tradiţiune, în urma căreia Othmân ar fi întrebat pe tovarăşii profetului, cine din ei pricepe mai bine arăbeşte şi cine scrie mai bine. Ei ar fi răspuns că Saâd Ibn El‑As ştie cel mai bine arăbeşte, iar Zeid Ibn Thâbit scrie cel mai fru­mos. Aşa pare să fi dictat apoi Saâd, iar Zeid pare să fi scris. Se vede că această tradiţiune se bazează pe punctul de vedere al timpului de mai tîrziu şi, pe lîngă toate, are drept scop să arate că redacţiunea Coranului a purces mai mult de la toţi tovarăşii profetului, decît de la Othmân singur. Dintre toate aceste tradiţiuni, este de preferat cea dintîi, ca una ce este mai bine adeverită şi mai posibilă. In general, rezultă din referirile cele mai bune că medinensul Zeid fu însoţit de cîţiva tineri Koreişiţi. Cum spune tradiţia ulterioară, aceştia ar fi cunoscut cel mai bine dialectul Koreişit, în care a fost revelat Coranul. Mai departe se spune că, dacă se ivea între ei ceartă despre modul scrierii unui cuvînt, atunci decidea califul care scriere e mai bună după modul koreişitic. Toate referinţele sînt de acord că la a­ceastă redacţiune a servit drept îndreptar exemplarul lui Abu Bekr. E drept că noi nu cunoaştem celelalte exemplare folosite de adunător şi de aceea nici nu putem şti întrucît le‑au considerat ei pe acestea, şi anume de au adus ei multe locuri la colecţia lui Abu Bekr, sau au schimbat multe din ea; însă, la adunarea acestor exemplare, putem presupune ca scop princi­pal mai mult nimicirea exemplarelor decît folosirea lor. Că, la acest lucru, nici nu se putea cugeta la o procedură criti­că, nu e cazul să o demonstrăm. Aşadar, Zeid şi tovarăşii săi fixară forma Cora­nului aşa cum este ea valabilă şi astăzi. Înaintea surelor singurite puseră ei acel “bismil‑lâhir‑rahmânir‑rahâmi” (în numele lui Dumnezeu cel milostiv, îndurat), introdus de Mohammed. Numai înaintea surei IX lipseşte, de bună seamă dina­dins, căci toate exemplarele de atunci pînă astăzi arată lipsa aceasta. Între cauze­le acestei omiteri este cea mai probabilă aceea că redactorii nu se puteau uni, dacă să se contragă surele VIII şi IX, ca o singură sură sau ba. De aceea, căutară ei un mijloc să treacă peste greutatea aceasta şi aşa lăsară între ambele sure un loc liber, fără să puie acolo acel “Basmala” despărţitor. Ordinea celor 114 sure, cum s‑a fixat atunci, nu se bazează pe nici un principiu, afară de localizarea pri­mei sure că sura deschiderii şi a ambelor sure ultime ca surele scutirii. Principiile cele mai sigure care ar putea fi luate în considerare, anume ordinea reală sau cea cronologică, amîndouă nu putură fi băgate în seamă; ordinea reală era nepotrivi­tă, pentru că Mohammed, în una şi aceeaşi revelaţiune, adesea vorbea despre materii diferite, iar cea cronologică era imposibilă, pentru că acum nu se mai af­lau destui oameni în viaţă, care ar fi putut spune cu acurateţă: cînd şi la care ocaziune s‑a făcut cutare revelaţiune; de aceea, culegătorii au căutat să ordoneze surele după lungimea lor, aşa că înainte fură puse cele mai lungi, apoi urmară tot mai scurte. De s‑au scris abia atunci acele litere misterioase înaintea unor sure, ori de au fost aflate acum, de redactori gata scrise, nu se poate şti. Este foarte regretabil că pînă acuma încă nu s‑a reuşit să se descopere ceva sigur cu pri