Turcia, pe cale sa-si schimbe politica “zero probleme cu vecinii”. Potrivit unor profetii, aventura turca se va incheia prin disparitia Turciei de pe harta lumii si crearea Kurdistanului

Dupa ce a iesit bine jumulita in urma razboiului din 1877 si jupuita de tot dupa Primul Razboi Mondial, Turcia a invatat de la istorie ca lucrul cel mai intelept in politica este sa sufli in iaurt, de cate ori ai ocazia.

Istoricii au admirat abilitatea diplomatiei acestei tari in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, cand nici macar Hitler n-a putut-o antrena in naucitoarea sa aventura, de trista amintire.

Putine tari au reusit sa-si pastreze neutralitatea in acea vreme. Nici macar potentatii lumii din acea vreme n-au reusit sa faca uz de excelenta pozitie strategica a Turciei, ca sa-si organizeze intalnirile de taina intr-o asemenea pozitie “mediana”, cum este in Asia Mica, comenteaza Project Syndicate, potrivit Ziare.com.

Poate dorinta de a nu-i deranja pe turci i-a determinat sa se intaleasca odata la Teheran (unde nu-i convenea lui Stalin, dar s-a dus) si alta data la Ialta (unde ii venea cam peste mana si lui Churchill, si lui Roosvelt, dar au acceptat).

Putine tari au invatat lectia istoriei atat de bine, cum a invatat-o Turcia. In ultimele decenii – asa cum, pe buna dreptate, remarca un articol recent in Project Syndicate – busola guvernului turc nu arata decat o singura directie buna de luat in seama: “probleme zero cu vecinii”.

Acest principiu simplu a ajutat Turcia sa exercite o puternica influenta regionala si sa se bucure de respect, intr-o zona care arde cu foc mocnit, dar continuu.

Cu o abilitate demna de invidiat, Turcia a reusit sa-si construiasca legaturi puternice economice, sociale si politice cu tarile din zona, nealiniindu-se uneori nici la interesele americane.

Iata insa ca primavara araba, inmugurita pe neasteptate, expune Turcia la vulnerabilitati care o determina inevitabil sa-si caute un nou principiu calauzitor, intrucat este greu, as zice chiar imposibil, sa ai probleme zero cu niste vecini care au probleme nenumarate ei, intre ei.

Pentru a se incadra onorabil intr-un aranjamanet regional actual, devine evident ca aplicarea unui nou principiu politic, in filosofia Turciei, este inevitabil.

Revolta din Libia demonstra clar ca nu poti avea zero probleme si cu Gaddafi, si cu rasculatii. Fireste, te poti agata si de a treia varianta, respectiv pozitia neutra, dar tocmai aceasta a daunat imaginii tarii.

Pozitia neutra este incomoda pentru Occident, tradatoare pentru potentatii vecini si neprietenoasa pentru cei rasculati.

De altfel, Turcia a fost ultimul stat NATO care a recunoscut ca miscarile populare din Libia trebuie sprijinite, in numele democratiei.

Dar nu s-au limpezit bine apele in nordul Africii si ne pomenim cu criza siriana, gata sa mai bata inca un cui la sicriul politicii regionale a Turciei privind problemele zero cu vecinii.

Ca urmare, retorica guvernului turc, altadata de mare succes, incepe a bate in retragere. De la o vreme, liderii turci incep sa vorbeasca despre spriijinirea opozitiei siriene si chiar despre datoria guvernului din Ankara sa ocroteasca victimele din Orientul Mijlociu.

Chiar si cand este vorba despre iritanta problema a curzilor, unde turcii nu pot accepta usor pretetiile acestei minoritati, accepta sa puna totusi batista pe tambal, macar din cand in cand.

Se pare ca este pentru prima oara in istorie ei cand Republica Turcia, lasand la o parte si suflatul in iaurt, se pune pe pozitie de aparatoare a pricipiilor democratice in regiune.

Cat de departe poate bate aceasta neasteptata schimbare de pozitie, se poate observa din simplul fapt ca nu sunt decat trei ani de cand guvernul Erdogan se grabea sa fie primul care il felicita pe Mahmoud Ahmadinejad, pentru alegerea sa (atat de contestata de altfel!) ca presedinte al Iranului, in 2009.

Ce ne va aduce viitorul, nu poate sti nimeni, dar experti de seama aflati chiar in mediile stiintifice si politice din Turcia presimt ca se apropie schimbarea atitudinei turcesti in raport cu libertatea de exprimare, neimixtiunea autoritatilor in presa, si chiar cu ceva drepturi pentru minoritati.

Principiul “probleme zero cu vecinii” candva un excelent exercitiu pentru Turcia, este prea mic in zilele noastre, pentru o tara asa mare si, in plus, asezata cu un picior in Asia si altul in Europa.

Turcia are astazi sansa istorica sa-si adopte principiul “probleme zero cu democratiile”. Este o sansa pentru Turcia, pentru vecinii Turciei, dar si pentru democratia din zona.