Băsescu recunoaşte: Odată cu semnarea acordului pentru scutul antirachetă, România devine o “ţintă prioritară”. Bătăiosu: Să-ţi bazezi apărarea pe câteva interceptoare americane, care s-au dovedit ineficiente, şi pe forţa armată a altor ţări, care au propriilor lor interese, de multe ori contrare intereselor României, în timp ce Armata română e decimată, prost înarmată şi echipată, iar rachetele proprii operativ-tactice cu rază medie de acţiune, de tip SCUD, au fost trimise la casat în SUA pentru a fi folosite de Israel, e o dovadă de imbecilitate şi trădare. În situaţia iminentului conflict cu Rusia, România este victimă sigură dacă nu se iau măsuri urgente de militarizare a ţării. În timp ce alte ţări se pregătesc intens de război, românii zac în nepăsare

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, miercuri, că, în urma semnării acordului privind scutul antirachetă, România devine o ţintă prioritară, dar că cel mai mare risc este o ţară care nu se poate apăra împotriva rachetelor balistice.

Întrebat dacă vor apărea riscuri suplimentare în urma semnării acordului privind scutul antirachetă american pe teritoriu ţării noastre, Traian Băsescu a spus la TVR1, potrivit Mediafax: “Nu putem spune că nu, deci ar fi incorect să spun: nu există niciun risc prin instalarea echipamentelor. Sigur că devenim o ţintă pentru cei care intenţionează astfel de lucruri împotriva unui stat NATO sau o ţintă prioritară, aş spune”.

Scutul românesc antirachetă, de care se temeau ruşii, a fost prăduit la adăpostul integrării noastre în NATO. Rachete româneşti de sute de milioane de dolari, pe care trebuiau să le distrugă amercanii, au fost cedate Israelului!

Totuşi, şeful statului a susţinut că riscul este contrabalansat de sistemele de securitate necesar a fi implementate în astfel de situaţii.

“Trebuie să existe forţe aeriene capabile să riposteze, să descurajeze orice încercare de lovitură împotriva acestor instalaţii. Trebuie să existe echipamente de securitate care să facă să fie prevenită o astfel de situaţie. Deci, în paralel cu creşterea riscului, se iau măsuri de contrabalansare, de contracarare a acestor riscuri. Însă cel mai mare risc este să ai o ţară care nu se poate apăra împotriva a astfel de lovituri. Acesta este riscul cel mare”, a conchis preşedintele Băsescu.

Pentru cei care cred că NATO ne garantează suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială: DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

Ministrul de Externe, Teodor Baconschi, şi secretarul de Stat american, Hillary Clinton, au semnat, în 13 septembrie, la Washington, Acordul privind amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în România. Semnarea a avut loc la scurt timp după întâlniri între preşedintele SUA, Barack Obama, vicepreşedintele Joe Biden şi şeful statului român, Traian Băsescu.

Semnarea documentului se produce la un an şi jumătate de la anunţul privind decizia de participare a României la acest sistem, în 4 februarie 2010.

SUA şi România au ales de comun acord baza aeriană de la Deveselu pentru a găzdui sistemul de apărare împotriva rachetelor balistice, care utilizează un interceptor SM-3 (numit de asemenea şi “Sistemul Terestru Aegis”).

Scutul antirachetă, folosit pentru a ataca Rusia şi China

Brian Becker, analist la organizaţia americană Act Now to Stop War and End Racism (ANSWER), este de părere că Statele Unite nu renunţaseră niciun moment la ideea apropierii de frontierele Rusiei.

“Statele Unite nu vor renunţa la această idee pentru că Statele Unite intenţionează să folosească acest scut antirachetă în viitor ca parte a sistemului de atac împotriva ameninţărilor provenind din Rusia sau China“, subliniază Becker, potrivit Russia Today.

“Când s-a terminat Războiul Rece, când Pactul de la Varşovia a luat sfârşit, ne puteam gândi logic că va urma o perioadă de compromisuri, de pace şi de diminuare a tensiunilor. În schimb, armata americană, nu poporul, a considerat că aceasta este o oportunitate de a avea putere în mod unilateral asupra statelor din fostul Bloc sovietic şi asupra Rusiei în special. Este vorba de un calcul strategic conform căruia cei care au arme mai multe şi care pot provoca daune mai mari îi pot forţa pe alţii să accepte termenii oricărui context politic din viitor”, explică Becker.

Analistul avertizează că sistemul antirachetă este un efort al Washingtonului de a-şi extinde influenţa în regiune.

“Statele Unite se folosesc de acordurile cu România şi cu alte state central sau est-europene pentru a le integra în cadrul NATO, în sfera de influenţă americană, iar Europa Centrală şi de Est sunt percepute prin prisma extinderii sferei de influenţă americane până la frontierele Rusiei”, declară analistul.

Testarea rachetei SM-3, un eşec!

În urmă cu două săptămâni, o racheta de tip Standard Missile-3 Block IB, lansata de un interceptor produs de Rayhteon Co., nu a reusit sa-si loveasca tinta intr-un test desfasurat joi deasupra Oceanului Pacific, a anuntat Missile Defense Agency din cadrul Pentagonului american, preluata de Bloomberg. In primavara acestui an, Departamentul american al Apararii anunta ca in Romania vor fi functionale pana in 2015 rachete de tip Standard Missile-3 Block IB – varianta terestra.

Standard Missile 3 (SM-3) Block 1B, parte a sistemului Aegis Ballistic Missile Defense, a fost lansata de pe crucisatorul USS Lake Erie, la 90 de secunde dupa ce o racheta fuseses lansata de pe un poligon din Kauai, statul american Hawaii.

“Interceptarea tintei nu a fost realizata”, a precizat Missile Defense Agency, adaugand ca va realiza “o ancheta extinsa” pentru a determina cauza esecului lansarii.

Potrivit Bloomberg, lansarea de joi a fost primul zbor test pentru racheta SM-3 Block IB.

Incepand din 2002, de la realizarea primelor teste Aegis Ballistic Missile Defense, armata americana a realizat 27 de teste deasupra marii, 22 dintre ele fiind reusite.

Un purtator de cuvant al Missile Defense Agency, Rick Lehner, a afirmat ca este prea devreme sa spuna daca testul esuat va duce la intarzierea programului SM-3.

Lehner a adaugat ca Pentagonul intentioneaza sa cumpere peste 300 de rachete SM-3 Block IB in urmatorii cinci ani, costul unei rachete fiind de 12-15 milioane de dolari.

John Paterson, un purtator de cuvant al companiei Raytheon Missile Systems, a refuzat sa comenteze testul esuat din Pacific.

Potrivit Pentagonului, in Romania vor fi functionale pana in 2015 rachete de tip Standard Missile-3 Block IB – varianta terestra. Acestea au 350 mm in diametru, lungime de 6,6 m si cantaresc peste o tona si jumatate fiecare. Raza lor de actiune este de 600 km.

Citeste mai multe despre SM-3 pe site-ul GlobalSecurity.org.

Pavel Podvig: Mitul scutului antirachetă

Acum mai bine de 40 de ani, Washingtonul era cel care se temea de proiectele antibalistice ale Rusiei, presând Moscova să încheie un tratat care să le interzică. Astăzi, rolurile s-au inversat.

Între cele două proiecte antirachetă există o diferenţă ideologică. În versiunea Obama, sistemul îşi propune să protejeze inclusiv anumite părţi ale Europei împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă de acţiune. În versiunea Bush, intenţia scutului era protejarea teritoriului SUA împotriva rachetelor intercontinentale orientale. De fapt, în timpul administraţiei Bush nu a existat cu adevărat un plan serios care să vizeze şi protecţia Europei. Această nuanţă, retorică, a fost adaugată ulterior.

Şi totuşi, dacă cercetezi în detaliu, nici chiar proiectul Obama nu exprimă pretenţia că protejează populaţiile europene. Dimpotrivă, misiunea sa prioritară este securitatea infrastructurii militare americane dislocate în Europa.  Sigur, niciun oficial american nu va declara „on the record” că sistemul american nu intenţionează să protejeze Europa. Dar dacă citeşti cu atenţie documentele oficiale, nuanţele sunt acolo. Casa Albă spune că pilonul american are menirea de „a asigura şi de a spori protecţia teritoriului şi a populaţiilor tuturor aliaţilor NATO”, dar numai „în concert cu capacităţile lor de apărare antirachetă”. Fără acestea din urmă, singur, sistemul american nu promite să facă nimic pentru populaţiile de acolo. Aceştia sunt termenii în care s-a purtat tot timpul discuţia. Spre exemplu, James Miller, un înalt oficial al Pentagonului declara în mai 2010, la Londra: „Astăzi, în SUA există un puternic consens bipartizan pentru susţinerea unui program de missile defense pentru apărarea teritoriului nostru, protejarea forţelor noastre de peste mări şi care să-i ajute pe aliaţi să se apere”. De remarcat nuanţa folosită „să-i ajute” în loc de „a-i proteja”. În concluzie, misiunea contribuţiei şi a segmentului american este mult mai limitată decât ce îşi propune sistemul antirachetă al NATO.

În cele din urmă, dacă în 10 ani America decide să-şi retragă trupele şi bazele dislocate în Europa, am putea vedea o retragere simultană şi a sistemului antirachetă menit să le protejeze. Este o ipoteză perfect plauzibilă şi cred ca asta se va întâmpla în cele din urmă. Trebuie să ţinem mereu cont de faptul că scuturile antirachetă sunt proiecte politice, promovate din considerente politice.

Iluzia protecţiei. Apărarea antirachetă nu va face niciodată diferenţa atunci când vorbim de misiunea sa principală – protejarea unui stat de ameninţarea unui atac nuclear balistic. Dacă tu ai rachete şi eu dispun de un sistem de apărare antibalistică, tu tot ai avea o şansă rezonabilă de a lovi cu succes teritoriul meu cu un focos nuclear. Faptul că am un sistem de apărare antibalistică nu schimbă cu nimic calculul adversarului. Aşadar, dacă încerci să oferi protecţie populaţiei, în esenţă raţiunea primă a scutului, atunci acest instrument este irelevant; nu te ajută efectiv nici să-ţi protejezi populaţia, nici să elimini probabilitatea unui eventual şantaj. În plus, toată concepţia noastră despre cum funcţionează scutul este desprinsă dintr-un raţionament din vremea Războiului Rece, bazat pe estimarea capacităţii de distrugere (când un anumit procent era de la sine înţeles, tolerabil) pe care o poate dezlănţui adversarul. Dar din perspectiva protecţiei populaţiei efectul scutului este minim câtă vreme adversarul îşi conservă potenţialul de şantaj şi intimidare.

Ce poate scutul. Actualele sisteme antibalistice de tipul Patriot, THAAD, Aegis oferă un anumit tip de capabilitate în protejarea unor elemente de infrastructură militară (al apărării antiaeriene, spre exemplu). Din perspectiva capabilităţilor actuale sau din viitorul apropiat, aceasta este o misiune rezonabilă. Dacă vrei însă să securizezi teritorii şi populaţii, atunci problema se pune cu totul altfel. Apărarea trebuie să fie absolută, pentru a fi un instrument eficient în descurajarea unui şantaj balistic. Iar protecţia absolută este o iluzie. Dacă din start consideri că o umbrelă imperfectă e şi ea un avantaj în sine, atunci un scut antirachetă te va ajuta cel mult să reduci numărul victimelor, dar nu poate în sine descuraja un şantaj balistic nuclear.

Se teme Rusia? Este vorba despre politică pură. Totul trebuie privit din acest unghi. Nimeni în Rusia nu şi-a pierdut jobul pe motiv că a spus că scutul american este rău pentru Rusia. Este o rutină, un discurs de pe urma căruia toată lumea de la nivelul establishmentului politic şi militar beneficiază. Este un argument confortabil şi convenabil destinat consumului pentru piaţa politică internă.

Garanţii juridice. Dacă nu ar fi un argument politic cu priză internă, atunci noul START (tratatul de reducere a armelor strategice) ar fi trebuit să ofere suficiente garanţii Rusiei. Ar fi trebuit să fie sfârşitul acestei controverse, însă politicienii ruşi nu vor să promoveze public această clauză. Pe de-o parte, noul tratat asumă legătura simbiotică dintre armele strategice ofensive şi cele defensive, iar pe de alta, recunoaşte explicit că sistemele defensive actuale nu subminează balanţa strategică dintre părţi. Astfel, tratatul stabileşte un echilibru fragil, care permite SUA să continue dezvoltarea sistemului antirachetă, conferind în acelaşi timp Rusiei garanţii că sistemul nu va fi folosit împotriva sa.

Iluzia butonului comun. Discuţia despre un buton comun în cadrul unui sistem integrat NATO-Rusia este una conceptuală, pur teoretică şi care are foarte puţină legătură cu lumea reală. Realitatea este că nu există un sistem NATO şi că nici nu va exista un sistem NATO. Dacă ne uităm la eforturile actuale, SUA oferă hardware-ul şi se presupune că europenii ar trebui să adauge, să completeze pilonul american. Însă, în realitate, în Europa există foarte puţin apetit politic şi economic pentru acest proiect. Un scut NATO există doar pe hârtie şi în discuţiile cu Rusia. Astfel, dorinţa Rusiei de a participa la scutul NATO ar trebui receptată şi interpretată ca un semnal politic al intenţiei Moscovei de a face parte dintr-o arhitectură mai largă de securitate europeană, de a fi parte din Europa. Toată discuţia despre butonul comun sau abordarea sectorială este „un proxy”: nu are sens să se împartă responsabilităţi într-un aranjament teoretic care s-ar putea să nu fie construit niciodată, ci ar trebui să ne concentrăm pe motivaţia din spatele demersului Moscovei – de a fi actor într-o nouă arhitectură de securitate europeană.

Pavel Podvig este un analist independent din Geneva, unde coordonează un proiect de cercetare pe forţele nucleare ruseşti. A colaborat pe această nişă cu universităţile Princeton, Stanford şi MIT.

Scutul antirachetă, o mare cacealma!

Cu cateva zile inainte de a se deplasa la Moscova, în august 2009, Barack Obama a primit o scrisoare semnata de 20 dintre cei mai titrati fizicieni din SUA, intre care zece laureati ai premiului Nobel, evoca Ogoniok, adaugand ca acesti oameni de stiinta care au participat la conceperea a sute de programe militare l-au indemnat pe Obama sa renunte la instalarea componentelor scutului antiracheta in Europa.

“Rachetele de interceptare, care ar urma sa fie desfasurate in Europa, nu au fost inca testate si nu si-au demonstrat posibilitatile in conditii de atac real… Toate testele precedente au decurs conform unui scenariu scris dinainte, iar sistemele de aparare au primit din timp intreaga informatie referitoare la detaliile tehnice ale atacului. Consideram ca preconizatul sistem de aparare antiracheta in Europa nu va fi capabil sa ofere protectie in fata unui atac real cu rachete”, citeaza revista rusa din mesajul oamenilor de stiinta americani catre Obama.

In sprijinul celor 20 de autori-fizicieni se exprima si Theodore Postol, profesor la Massachusetts Institute of Technology, fost consilier al comandantului marinei militare a SUA pentru apararea antiracheta, care beneficiaza si in prezent de acces la documentele de serviciu ale Pentagonului legate de problema scutului antiracheta.

Intr-un amplu interviu acordat Ogoniok, Postol precizeaza ca el nu se numara printre cei 20 de semnatari ai mesajului catre presedintele american.”Pur si simplu, ne-am coordonat planurile: eu am prezentat un raport consilierului pentru securitate nationala al presedintelui SUA, James Jones, iar ei au trimis apelul lui Obama”.

Potrivit acestuia, actualul plan de creare a catorva zone de aparare antiracheta a esuat inca in vara anului 1997, dupa o serie de teste sub numele de cod IFT-1A. “De la una din bazele noastre din Pacific au fost lansate 11 rachete-tinta si 10 obiective false: baloane de diferite forme si marimi. Atunci a iesit la iveala ca sistemul de identificare a tintei, cu care sunt echipate rachetele-interceptoare, nu poate distinge intre un balon si focosul unei rachete balistice. Or, aceasta inseamna ca o intreaga armata de rachete interceptoare asupra desfasurarii careia insista Pentagonul va reactiona la orice obiect care zboara la o anumita altitudine. Daca e sa comparam costul unui balon cu cel al unei rachete-interceptoare inutile devine clar ca despre o aparare eficienta nici nu poate fi vorba”, a declarat Theodore Postol, in interviul pentru revista populara Ogoniok.

El a spus ca si testele altor componente ale sistemului de aparare antiracheta, din 1999, 2001, 2003 si 2007 au demonstrat rezultate la fel de putin incurajatoare.”Eu acuz conducerea Pentagonului de lipsa de compententa si nepasare”, a afirmat el, indicand ca nu o data a purtat discutii cu responsabili ai Ministerului american al Apararii care habar nu aveau ce se petrece in interiorul Agentiei de aparare antiracheta.

“De fapt, un sistem de aparare antiracheta nici nu exista”, sustine fostul responsabil american, subliniind ca din cele 46 de rachete de interceptoare care se planificau a fi amplasate in Alaska pana la urma au fost desfasurate doar 30, restul fiind si in prezent in faza de testare.

Theodore Postol sustine, de asemenea, ca despre amplasarea unui radar in Cehia nu se poate vorbi in mod serios, intrucat acesta nu este capabil sa distinga focosul unei rachete.

Deocamdata, presedintele Obama nu a raspuns la scrisoarea celor 20 de fizicieni insa, dupa cum afirma Postol, din discutiile pe care le-a purtat cu responsabili din cadrul Agentiei de aparare antiracheta i s-a parut ca “planurile legate de instalarea scutului antiracheta nu stau tocmai roz”.

Citiţi neapărat şi:

Hillary Clinton şi Teodor Baconschi vor semna acordul la Washington pentru amplasarea scutului antirachetă în România. Bătăiosu: Precum am mai spus de nenumărate ori, sistemul american antirachetă e inutil, şi în niciun caz nu va proteja România de un atac extern din partea Rusiei. Rolul teoretic al interceptoarelor ce vor fi instalate la Deveselu este apărarea Israelului de un atac dinspre Iran. Decizia oficialităţilor române de a semna acordul cu SUA este un gest antiromâneasc, care va aduce o susbtanţială diminuare a capacitaţii de apărare a ţării. Fraţilor, Rusia va ataca România înainte ca scutul antirachetă să fie operaţional. Deocamdată, testele au eşuat lamentabil. Scrisoare a 20 de mari fizicieni americani către Obama: “Considerăm că preconizatul sistem de apărare antirachetă în Europa nu va fi capabil să ofere protectie în faţa unui atac real cu rachete”. Fost consilier al comandantului marinei militare a SUA pentru apărarea antirachetă: “De fapt, un sistem de apărare antirachetă nici nu exista”