1848. Proiectul Confederatiei Danubiene

Blocajul istoric Lajos Kossuth

La 15 martie 1848 se declan­sa revolutia de la Buda­pesta, iar in programul anuntat in aceasta zi, la ultimul punct era prevazuta unirea Ungariei cu Transilvania. Pana in acest an nimeni nu pusese aceasta problema in intreaga istorie a acestei provincii. Transilvania a fost un principat legat de Ungaria prin legatura de vasalitate a voievozilor transilvani fata de coroana maghiara, habsburgii mentinand acest statut. Romanii majoritari au reactionat vehement la acest proiect de unire a Transilvaniei cu Ungaria si de aici a rezultat ceea ce istoricii maghiari denumesc “razboi civil” iar istoricii romani numesc “revolutia de la 1848″. Ro­ma­nii transilvaneni au incercat sa se opuna acestei uniri – alarmati de politica de deznationalizare pusa la cale la Budapesta de principalul ideolog, Lajos Kossuth. Razboiul dintre romani si maghiari din Transilvania a lasat in urma 40.000 de civili romani ucisi. In ciuda acestui bilant tragic, Nicolae Balcescu a discutat cu Lajos Kossuth proiectul unei Confederatii Dunarene – proiect nascut mort, care insa a scos la iveala, intr-o forma moderna, principalele diferente, ramase pana in ziua de azi prezente in relatiile dintre romani si maghiari.

Program anti-romanesc

Pozitia Adunarii de la Blaj din 15 mai 1848 care respingea alipirea Transilvaniei la Ungaria si anunta ca “natiunea romana va protesta solemn si nu o va recunoaste” a provocat reactii dure la Budapesta. Principalul promotor al acestei uniri a fost Lajos Kossuth prin articolele scrise in ziarul “Pesti Hirlap”. Kossuth spunea despre relatiile cu celelalte popoare: “Eu niciodata, dar niciodata sub sfanta coroana maghiara, alta natiune sau nationalitate decat cea maghiara nu voi recunoaste. Stiu ca sunt oameni si rase de oameni, care vorbesc alta limba, dar mai mult de o natiune aici nu este”.

Dupa ce in cursul anului 1848 romanii si maghiarii au ajuns la conflict in Transilvania, Lajos Kossuth a publicat o proclamatie la 10 octombrie 1848, prin care ii soma in termeni ultimativi si injuriosi pe romani, numindu-i “gunoaie ingrate”, sa revina la “ordine si supunere legala”. O alta proclamatie a lui Kossuth din 22 decembrie 1848 ii numeste pe romani “mercenari platiti”, “hoarda mai josnica decat vita”, “banditi valahi”, cerand “exterminarea tuturor dusmanilor”.

Intr-un discurs tinut in Dieta din Bratislava Kossuth declara: “Dorinta romanilor de a se bucura de o existenta politica nationala deosebita este irealizabila, deoarece ea ar duce la distrugerea unitatii statului ungar. (…) De va fi nevoie, sabia va transa chestiunea”. Parerea lui Nicolae Balcescu despre liderul revolutiei ungare era una cat se poate de proasta: “Kossuth a guvernat rau si slab, el mi-a dovedit si mai mult ca un demagog nu poate fi un om de stat. El a pierdut Ungaria”. Toti istoricii care au analizat activitatea lui Lajos Kossuth in timpul revolutiei din 1848 au fost de acord ca principala sa greseala a fost oprimarea natiunilor ne-ungare si nerecunoasterea drepturilor lor politice.

Proiectul Confederatiei Danubiene

Cu doar cateva zile inainte de o eventuala confruntare cu fortele militare ruse care venisera in ajutorul Habsburgilor, Lajos Kossuth a demisionat pe 11 august 1849 si a fugit la Vidin, in Imperiul Otoman. Pe tot timpul exilului sau, Kossuth avea sa-l acuze de tradare pe Artur Gorgey – generalul caruia i-a incredintat conducerea Ungariei, in ciuda faptului ca acesta castigase nenumarate batalii.

In exil, Kossuth a inteles ca esecul sau se datoreaza politicii dezastruoase fata de celelalte natiuni: romani, slovaci, croati, sarbi. Nicolae Balcescu – care negociase cu Kossuth incetarea luptelor cu Avram Iancu – alaturi de alti exilati romani de la 1848 a avut initiativa unor discutii cu exilatii maghiari asupra crearii unei confederatii danubiene care sa cuprinda teritoriile locuite de romani, unguri si sarbi. Proiectul lui Balcescu a fost prezentat in ianuarie 1850 emigratilor maghiari din Paris, Laszlo Teleki si Gyorgy Klapka. Proiectul lui Balcescu elimina granitele istorice, rolul principal fiind jucat de blocurile compacte locuite de o anumita natiune. Balceascu preciza in proiectul sau ca chestiunea Transilvaniei urma sa fie abordata ultima. In viziunea lui Balcescu eventuala confederatie danubiana urma sa aiba un parlament central cu 150 de membri – cate 50 reprezentand fiecare natiune: romani, ungurii si slavii sud-dunareni. Parlamentul federal urma sa aiba atributii in privinta politicii de aparare, politicii externe si politicii fiscale. Limba propusa pentru acest parlament federal era germana sau franceza. Kossuth a respins propunerea exilatilor romani – ceea ce l-a facut pe Balcescu sa spuna ca “Kossuth este un om mort, un reprezentant al trecutului, al trecutului care a fost inmormantat pentru totdeauna”. Trebuie remarcat faptul ca toti cei care propuneau acest proiect al unei Confederatii Danubiene nu aveau nici cea mai mica influenta asupra politicii reale.

Contraplanul Kossuth

Kossuth si-a motivat respingerea planului romanesc intr-o scrisoare catre Teleki: principala obiectie ridicata de Kossuth era problema acordarii de autonomie teritoriala minoritatilor nationale. Kossuth sustinea integritatea Ungariei istorice, care credea ca va fi distrusa in cazul in care s-ar crea un stat cu romanii din afara arcului carpatic. Argumentele lui Kossuth erau urmatoarele: principiul majoritatii nu era viabil pentru determinarea structurii unui astfel de stat, multe regiuni din Transilvania aveau o populatie mixta, fiind imposibil de determinat care era majoritara; acordarea de concesii nationalitatilor crea un precedent periculos. In viziunea lui Kossuth, o eventuala Confederatie Danubiana urma sa aiba in mod obligatoriu maghiara ca limba oficiala, limbile celorlalte natiuni componente urmand sa fie folosite in chestiunile locale. Gyorgy Klapka nu era de acord cu Kossuth, cerand ca limba oficiala sa fie latina. Kossuth dorea sa transforme Ungaria in elementul central al unei eventuale confederatii.

Kossuth si-a facut public propriul proiect pentru o Confederatie Danubiana in mai 1851 sub denumirea Planul Constitutional de la Kiutahia. In acest plan Kossuth se exprima impotriva eventualitatii ca diversele natiuni sa formeze entitati teritoriale independente in cadrul Ungariei. In continuare, Kossuth sustinea ca limba maghiara ar trebui sa fie limba oficiala, garantand celorlalte limbi libera folosire in chestiuni administrative locale, in scoala si in biserica. Desi Kossuth era de acord ca Croatia sa poata parasi aceasta confederatie, nu era de acord ca si Transilvania sa beneficieze de acest drept.

Toate aceste planuri erau insa destinate esecului deoarece ordinea europeana era masurata in secolul al XIX lea conform teoriei “echilibrului de putere” – astfel ca nici un stat sa nu poata domina singur Europa. In aceasta politica Imperiul Habsburgic juca un rol mult prea important pentru a fi dat deoparte pentru a face loc unei Confederatii Danubiene controlate de maghiari.

Disputa autonomista

Lajos Kossuth si-a dorit o Ungarie mare cu o singura natiune, cea maghiara, in ciuda evidentei. In Transilvania locuiau la 1848, conform recensamintelor contemporane, aproximativ 800.000 de maghiari, 1.200.000 de romani si 200.000 de sasi. Viziunea de la 1848 a revolutiei maghiare nu accepta drepturi egale pentru romani – iar aderenta romanilor transilvaneni la cauza habsburgica in speranta obtinerii de drepturi a fost caracterizata de maghiari drept tradare.

Interesanta este viziunea lui Kossuth de dupa infrangerea revolutiei sale: o confederatie danubiana cu limba oficiala maghiara, insa cu drepturi acordate celorlalte nationalitati. Kossuth a respins autonomia locala pentru romani si nu a fost extrem de incantat de ideea unei confederatii danubiene alaturi de romanii din afara arcului carpatic pe care ii vedea ca pe un pericol la adresa integritatii Ungariei istorice. Chestiunea a fost transata in urma razboiului mondial, prin disparitia Imperiului Austro-Ungar si cladirea statelor europene moderne pe baza principiului nationalitatilor. Acest principiu a fost imbunatatit prin Acordurile de la Helsinki din 1975 care acordau garantii statelor europene prin principiul inviolabilitatii granitelor si cel al neamestecului in treburile interne – dand satisfactie minoritatilor nationale prin principiul respectarii drepturilor omului. Relatiile dintre Ungaria si Romania au ramas in ciuda evolutiilor istorice, la nivelul celor dintre Balcescu si Kossuth. Astfel, in fiecare an luna martie constituie un prilej de declaratii politice: in martie 2006 Marko Bela declara ca “Ar fi bine ca autonomia sa se obtina prin proclamatii, declaratii. Dar nu. Pentru autonomie trebuie sa muncesti, sa lupti, sa constriesti. Avem nevoie de autonomie, avem nevoie de autonomia secuimii! Ar fi bine daca ea s-ar putea infaptui prin declaratii sau proclamatii”. In martie 2007, avocata Eva Maria Barki invoca la Miercurea Ciuc o interpretare a legislatiei internationale pentru solicitarea autodeterminarii: “Fiecare popor isi poate stabili liber regimul politic si dezvoltarea economica, sociala si culturala. Dumneavoastra nu vreti nimic altceva prin revendicarea autonomiei. Vreti doar sa stabiliti liber ca tinutul secuiesc sa primeasca un statut autonom. (…) Deci maghiarimea si secuimea sunt un popor autohton, istoric si nu comunitate or minoritate, din aceasta cauza legea minoritatilor nu poate incurca treburile, se refera la minoritati, nu la maghiarime”.

Lajos Kossuth – ziaristul devenit revolutionar

Lajos Kossuth, unul dintre cei mai importanti participanti la revolutia maghiara din 1848, s-a nascut in anul 1802 in orasul Monok, provenind dintr-o familie de nobili, care nu aveau insa avere. Primele documente care atesta existenta acestei familii de nobili dateaza din anul 1263, conform acestora familia fiind originara din regiunea slovaca Turiec. Kossuth a studiat in mai multe orase din Ungaria, iar pe 26 septembrie 1823 obtine diploma de avocat, absolvind cursurile Universitatii din Pesta, urmand astfel cariera tatalui sau. Intrarea sa in viata politica este legata de relatia cu contesa Szapary, o vaduva ce mostenise o avere impresionanta, care l-a numit reprezentant al ei in adunarea locala din Pesta. Nu a ramas foarte mult in aceasta functie, datorita unui scandal privind deturnarea unor fonduri, dar imediat a fost numit reprezentant in Dieta Nationala de la Bratislava, la acea data capitala Ungariei. Rolul sau in cadrul Dietei nu a fost unul foarte important, datorita faptului ca nu facea parte din nobilimea instarita, dar inca din aceasta perioada a sustinut necesitatea apararii interesului national, nevoia reformarii societatii maghiare precum si necesitatea desprinderii de Austria. Poate cea mai importanta actvitate a lui Kossuth in aceasta perioada a fost publicarea discutiilor din cadrul Dietei, mai intai sub forma unor scrisori personale, deoarece Austria nu permitea ca aceste discutii sa fie facute publice, iar apoi in propriul ziar intitulat “Orszaggyulesi tudositasok” (Rapoartele Adunarii Nationale). Inca o data austriecii au fost deranjati de aparitia acestui ziar, deoarece, pe langa prezentarea activitatii Dietei, acesta sustinea o serie de idei considerate periculoase de Imperiu; astfel, in anul 1837 acesta a fost interzis iar Kossuth arestat si condamnat la patru ani de inchisoare sub acuzatia de inalta tradare, impreuna cu alti politicieni importanti. Faptul ca a fost inchis pentru convingerile sale a facut din Kossuth un erou national, iar in anul 1840 el a fost eliberat. In anul 1841 este numit redactor sef la ziarul Pesti Hirlap (Ziarul Pestei), cu care a avut un succes neasteptat. In anul 1847, sustinut de contele Lajos Batthyany, Kossuth reuseste sa devina deputat in cadrul Dietei. In septembrie 1848 parlamentul voteaza in favoarea infiintarii unui comitet national de aparare, guvernul Batthyany demisioneaza, dar Kossuth este numit in functia de guvernator al Ungariei. Trupele austriece pornesc insa un atac impotriva Ungariei, fapt care il determina pe Kossuth sa-si prezinte demisia la 11 august 1849, desemnandu-l in aceasta functie pe Generalul Gorgey. Kossuth a parasit imediat Ungaria fugind in Imperiul Otoman, de unde reuseste sa ajunga in Marea Britanie si apoi in Statele Unite. Pe toata perioada exilului acesta a fost acuzat de alti revolutionari maghiari aflati si ei in exil de faptul ca a sustinut faptul ca el a fost singurul erou national al revolutiei. Intors in Marea Britanie, acesta ia legatura cu Giuseppe Mazzini, la indemnul caruia pleaca in Italia. La 20 martie 1894 Lajos Kossuth moare in orasul Torino, trupul sau fiind adus si inmormantat la Budapesta.

Arderea Regulamentului Organic a consti­tuit pentru Revolutia de la 1848 un gest simbolic al ruperii cu trecutul. Revolu­tio­narii de la Bucu­resti au incercat o impacare a romanilor cu maghiarii in Ardeal – fara nici un rezultat, si nici negocierile pentru o Confederatie danubiana dintre Balcescu si Kossuth nu au ajuns foarte departe.

Calomnierea lui Avram IANCU

Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania.

Teza nebuniei

In 1872 presa austro-ungara anunta moartea “craisorului muntilor” intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati”. Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb”. Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential. De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul “desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare – mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel.

Testamentul lui Iancu

La 20 decembrie 1850 – anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit – Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: “Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

O alta scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale – a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: “Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor – insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine.

Un om bogat

Alte relatari contemporane vin sa contrazica teza saraciei si mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Macelariu povesteste astfel episodul intalnirii dintre Avram Iancu si oficialii austrieci: “In anul 1852 cand Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal si prin Heidte de a indupleca pe Iancu sa primeasca un post la Viena cu 2000 de florini sau in Sibiu cu 1600 de florini. I s-a oferit si o subventie lunara de 800-1000 de florini. Toate le-a refuzat, avand numai singura dorinta de a fi lasat acasa. La insistentele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat in prezenta mea: Guvernul sa faca la Campeni o universitate romaneasca si in Vidra de Sus o baie cu aburi! Intrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a raspuns: <<niciuna>>. Am fost nevoit a-l contrazice si a afirmat ca mie imi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Medias cu 200 florini, la care el a raspuns: tatal sau le va plati desigur. Cu aceasta ocazie Heidte i-a dat lui Iancu in mana 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeste-i si plateste”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Medias, Lobontiu, a facut revendicarea ca Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Barnutiu si Boier ceea ce Iancu a recunoscut si astfel i-am achitat lui Lobontiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lasat la moartea lui suma de 1700 de florini – o suma impresionanta pentru acea vreme cand un bou costa 30 de florini.

Nebunie inexistenta

Alte relatari, culese in anii de dupa moartea lui Avram Iancu vin sa ateste faptul ca acesta era cat se poate de sanatos din punct de vedere mental.

O data, in Bodesti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunti taranesti, la familia Sida din crangul Higiesti, care isi aducea ginere in casa, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate ca mirele era din al patrulea sat, si Iancu a insotit alaiul, intorcand vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune ca Iancu a petrecut frumos la nunta si ca nu-i adevarat ca ar fi fost nebun: “S-o fost smintit el putin de nacajit ca imparatu i-o fagaduit un colt de tara si l-o mintit cand s’o gatat bataia. De aceea i-o trimis raspuns, ca un boland nu sta de vorba cu un mincinos. Si-am auzit, ca de alta oara cand l-o chemat imparatu sa se impace cu el, Iancu o pus seaua p’o vaca si asa o vrut sa mearga calari in calea imparatului, tot in batjocora, dar nu l-or lasat a lui.”

Iscusinta la cantatul din fluier depasea cu mult simplele calitati de lautar. O alta marturie spune ca prin anii 1868 Mircea Stanescu isi serba nunta cu d-soara Talos din Halmagiu. Natural, printre invitatii de frunte era si Iancu. Lumea ar fi voit sa danseze Romana, dansul iesit de curand la moda, dar orchestra nu cunostea melodia. Dintre cati incercara, singur lui Iancu ii reusi sa cante melodia cea noua dupa notele publicate de revista “Familia”.

Dascalul Alexandru Popescu din Halmagel isi amintea astfel de Avram Iancu: “Intr-o seara de toamna, a putut fi prin anii 1865-’66, picase iara Iancu Ia noi in sat. Cand am vazut ca tine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat si eu intr-acolo. Indata ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei sa aduca vinars, pita si clisa. Si ne-am omenit toata noaptea. Iancului nu-i placea sa vorbeasca despre revolutie. A spus numai atata ca: vaca lui cea neagra va fata peste 70 de ani”.

Preotul Ioan Halmagean isi amintea ca in anul 1859 Avram Iancu facea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lectiile profesorilor. De asemenea, era de fata la examenele festive de sfarsit de an.

Iubit de toti motii

Istoricul Eugen Friedenfels relateaza urmatorul episod povestit de Ilie Macelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Macelariu, l-a cercetat pe Iancu in Abrud. Venise cu inca un prieten, ca sa se intereseze de starea Iui si sa-l convinga sa participe la o intrunire a vechilor luptatori nationalisti, care avea sa se tina Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dansii ca-I vor putea scoate din acest mediu si sa-l readuca printre prietenii de odinioara. Macelariu, care fusese si comisar guvernial, putea face prin aceasta si o fapta placuta guvernan­tilor, cari nu conteneau sa socoteasca primejdioasa prezenta lui Iancu in popor. Iancu, pe care Macelariu spune ca l-a gasit mai putin tulburat decat crezuse, s-a gandit un timp, apoi s-a impotrivit. Isi reamintea poate umilirea suferita acolo. In sfarsit, dupa multa insistenta, a consimtit sa mearga pana la Alba Iulia. <<Dar numai la Alba Iulia, si nu mai departe!>> – fu raspunsul repetat si hotarat al lui Iancu. Cand sosi ceasul plecarii, cat ai bate din palmi, navalira motii din toate partile, vociferand si blestemand, impotrivindu-se indepartarii lui Iancu. Apoi se stransera roata in jurul Iui, implorandu-l: Tu sa ramai Ia noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici!”

sursa: George DAMIAN, ZIUA – DOSARE ULTRASECRETE – sambata, 14 martie 2009