KGB contra Romaniei

Confruntarea inegala: KGB contra Romaniei

In randurile ce urmeaza va prezentam o ampla analiza realizata de istoricul american Larry Watts asupra confruntarii dintre serviciile secrete sovietice si Securitatea de la Bucuresti. Incercarile Romaniei de a iesi de sub tutela Moscovei au fost sanctionate dur de sovie­tici prin declansarea unor ample operatiuni secrete care antrenau toate serviciile de informatii ale statelor satelite. Intertitlurile apartin redactiei. Studiul de fata face parte dintr-un volum ce urmeaza sa fie publicat in curand.

Bunatatea sovietica

In toiul revolutiei romane din 1989, autoritatile sovietice isi anuntau dorinta si intentia de a asigura o “asistenta” masiva statului “vecin prieten” si aliatului din Tratatul de la Varsovia. Moscova anunta ca Crucea Rosie sovietica trimisese la frontiera “aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi si personal medical, multe dintre acestea trecusera deja granita in teritoriul romanesc si isi coordonau eforturile cu cele ale altor membriiai Pactului. De asemenea, liderii comunisti de la Budapesta anuntau ca “un grup de lucru din cadrul pactului de la Varsovia care este in contact permanent” urma sa se intalneasca la Moscova pentru a discuta situatia din Romania. Aceste declaratii de prietenie si preocupare binevoitoare se situau in totala contradictie cu unul dintre cele mai bine pazite secrete ale operatiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varsovia si erau contrare uneia dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Razboiului Rece. In perioada Revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare si timp de mai bine de doua decenii, tinta a “masurilor active”. Din 1962, Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un stat ostil, atunci cand Hrusciov a ordonat statelor membre “aflate in stransa cooperare” ” RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria si Polonia ” sa restrictioneze cooperarea in materie de spionaj cu aceasta. In 1963, aceasta animozitate a motivat o tentativa de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securitatii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea fata de Bucuresti, deoarece acesta refuzase sa recunoasca divizarea permanenta a Germaniei si incheiase un acord, negociat in secret, cu Germania de Vest, la sfarsitul anului 1963.

Sovieticii exclud Securitatea

Intre 1962-1964, Departamentul Securitatii Statului din Romania (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformari, asistate de sovietici, ale serviciilor de informatii, prin care au fost introduse departamentele de dezinformare in RDG, Ungaria si Cehoslovacia (precum si in Bulgaria si Polonia, la scurt timp dupa aceea) si le-a modificat rolul din servicii satelit, in principal pasive, in operatiuni active. In 1965, DSS a fost din nou pierduta din vedere atunci cand Centrala KGB a introdus “relatiile operationale regulate si directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzandu-l din operatiunile blocului de “masuri active” (propaganda, dezinformare si provocare). La mijlocul anului 1965, Romania a fost “brusc” eliminata cu totul din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia.

Arhivele KGB confirma ca, in 1967, Moscova desfasura “masuri active”pentru izolarea Romaniei pe plan international si pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clara a interventiei din Cehoslovacia, condusa de sovietici, si incercarile permanente de a ajuta Praga au pus capat pana si aparentei de politete dintre serviciile de informatii ale aliatilor oficiali. Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov si Gustav Husak au acuzat in mod repetat tradarea conducerii din Romania pe care nu l-au mai numit stat “fratesc”. In perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit “rezidente cu acoperire legala” pe teritoriul romanesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia care se bucura de o asemenea “atentie ostila”. Romania devenise atat de inacceptabila incat celelalte servicii din Pactul de la Varsovia o incadrasera nu numai la categoria statelor socialiste “deviationiste”, precum Iugoslavia, Albania si China, cat chiar alaturi de adversarii din NATO.

Centrala KGB si serviciile est-europene subordonate culegeau informatii referitoare la sprijinul international pentru Romania (din partea S.U.A. si China), la nemultumirile interne ale muncitorilor si ale minoritatilor, precum si la opozitia din cadrul partidului comunist si au inceput sa recruteze agresiv elite romanesti influente pentru a inlatura conducerea “nationalista”.

Coloana a cincea sovietica

Aceasta ofensiva clandestina nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. In 1971, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar “sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor” si recrutate prin intermediul “ambasadelor de acolo si prin alte contacte”, pentru “a exercita influenta asupra evenimentelor din tara”. Pentru a evita atragerea atentiei opiniei publice asupra dizidentei romanesti, “partenerii apropiati vor continua sa se informeze reciproc asupra pozitiilor Romaniei in problemele de importanta majora” si vor decide in secret cum este mai bine “sa rezolve situatiile”. Liderul sovietic anunta ca secretarii Sectiilor internationale ale Comitetelor Centrale respective se vor intalni cu partenerii din Sectiile ideologice “pentru a coordona activitatea comuna”, asa cum facusera deja “spre exemplu, in legatura cu Romania si China”.

Brejnev se referea direct la operatiunea INTERKIT ” lansata oficial in 1967 “cu ocazia deliberarilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propaganda, ideologice, mass-media si stiintifice ale tuturor partenerilor apropiati, plus Mongolia (si mai tarziu Cuba) prin Sectiile Internationale al C.C., pentru a submina si discredita regimul maoist si a mentine izolarea Beijingului. Romania reprezenta deja o tinta in cadrul INTERKIT deoarece, asa dupa cum formulase liderul bulgar Jivkov, “chinezii se bazau pe Romania si romanii sprijineau politica Chinei”. “Partenerii apropiati” au decis acum sa lanseze o operatiune similara avand drept tinta exclusiv Romania.

Operatiune KGB anti-Romania

Scala coplesitoare a unui asemenea efort a avut implicatii devastatoare intr-o tara care nu avea, sub nici o forma, o influenta strategica asemanatoare Chinei. Spre exemplu, in cadrul INTERKIT, partenerii isi coordonau “orice referire facuta” la conducerea tinta, activitatile de spionaj internationale si “activitatile in scopul diminuarii influentei”. “Activitatile de propaganda si cercetare stiintifica ale partidelor fratesti”, incepand cu “presa, radioul, televiziunea, agentiile de presa si editurile” si pana la academiile de stiinta si institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora si focaliza propaganda impotriva tintei. Activitatile coordonate includeau de la “propaganda orala”, la articole si emisiuni radio-TV, pana la simpozioane stiintifice bine mediatizate si un plan anual coordonat “pentru publicatii si lucrari stiintifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevarului stabilit academic.

Rezultatul tiparit al acestui efort era apoi tradus “in engleza, franceza, spaniola si araba” si diseminat “in tari terte”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – “presei, agentiilor de informatii si altor organe de propaganda straina”. O asemenea operatiune a coplesit serviciile de spionaj occidentale si comunitatile academice, insuficient pregatite pentru a face fata, in primul rand, unei dezinformari coordonate si neobisnuite cu dezinformarea la o asemenea scala. Logica sintezelor de spionaj si a analizelor, in general vorbind, a metodologiei de cercetare stiintifica occidentala, au condus la concluzia ca o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungandu-se chiar la cateva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a Romaniei.

Romania – “cal troian sovietic”

Necesitatea de a explica de ce a constituit Romania o asemenea tinta este ea insasi elocventa pentru eficacitatea dezinformarii coordonate de sovietici. Spre finalul Razboiului Rece se crease consensul ca regimul din Romania era “un cal troian sovietic”, care isi proclama zgomotos aura de independenta, in timp ce altele ” in special, conducerea din Polonia si Ungaria ” erau angajate tacut in forme mai substantiale de dizidenta. Aceasta presupusa dependenta secreta, combinata cu asertiuni repetate referitoare la lipsa de importanta strategica a tarii pentru politica sovietica si conflictul est-vest, si-au dovedit succesul in relevarea insignifiantei Romaniei pentru URSS (si pentru vest) in perceptia occidentala din anii ‘80.

Descoperirile din arhive, ulterioare Razboiului Rece, au scos la iveala o poveste diferita. Opozitia Romaniei la preferintele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimata si, cu exceptia Primaverii de la Praga, destul de singulara dupa 1956, in timp ce dizidenta altor state membre ale Pactului a fost mult exagerata, daca nu cumva intru-totul fabricata. La consiliile ministrilor de Externe ai Pactului, toti ceilalti membri “au fost constant de acord cu analizele si cu propunerile sovietice” pe toata perioada Razboiului Rece, in timp ce Romania a fost exceptia, in permanenta opozitie, care a afectat “aproape toate subiectele de pe agenda”. De asemenea, romanii au fost singulari, printre conducatorii militari ai Pactului, in contestarea dominatiei si controlului sovietic, in timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia si Bulgaria au continuat sa se alinieze “fara rezerve, in spatele sovieticilor”.

Singuri in fata Kremlinului

Opozitia ne-romaneasca la politica Kremlinului era aproape absenta. “Partenerii apropiati” au actionat deseori ca mandatari ai sovieticilor in atacarea Romaniei pentru dizidenta, in timp ce concurau intre ei pentru a stabili “cea mai speciala relatie” cu Moscova. Ca o regula generala, “dizidenta” raportata de alti membri ai Tratatului si aparenta simpatie pentru pozitia Romaniei erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de incredere pentru Occident si pentru a diminua unicitatea opozitiei romanesti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea initiativelor Romaniei altora ” din nou, mai ales, Poloniei si Ungariei ” precum, de exemplu, blocarea aderarii Mongoliei la Pactul de la Varsovia in 1963 si opozitia la diversele planuri de interventie militara ale Moscovei.

Lipsa de importanta strategica a continuat sa fie citata de istoricii Razboiului Rece ca fiind, in acelasi timp, cauza si efect a presupusei lipsei de consecinte pentru Moscova, chiar si dupa ce strategia “calului troian” a fost demascata drept o mistificare a adevarului. Este semnificativ faptul ca rapoartele asupra insignifiantei Romaniei ieseau la iveala in perioadele de varf ale antagonismului sovieto-roman. De exemplu, conceptul “cuartetului” de importanta strategica din aripa nordica a Pactului, cuprinzand RDG, Polonia, Ungaria si Cehoslovacia a circulat pentru prima oara in perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, in 1963. Apoi, conceptul a reaparut in perioada “primului Echelon strategic” de la jumatatea anului 1965, cand armata romana a fost brusc exclusa din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia.

Cu siguranta, contributia militara a Romaniei la operatiunile ofensive ale Pactului era lipsita de importanta strategica. In 1965 ea era, de fapt, inexistenta. In orice caz, nu se poate spune acelasi lucru despre semnificatia tarii pentru securitatea sovietica. Romania fusese considerata o principala amenintare militara (alaturi de Polonia) de catre liderii armatei si ai serviciilor de informatii, pe aproape intreaga perioada interbelica. Ea ramasese singura cale terestra dintre URSS si Bulgaria ultra-loiala si Balcanii puternic rusofili: o realitate geografica reamintita atunci cand Romania a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitarii tarii pentru exercitii militare in Bulgaria, dupa 1963, si a refuzat fortelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei in 1968. Ca Moscova ar fi putut sau ar fi voit sa ignore vreo tara cu care avea 1000 km de frontiera si inca 200 km de tarm la Marea Neagra – controlata de sovietici – e greu de crezut, mai ales dupa ce, la conducerea tarii, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intentii pe plan international.

Problema etnicilor romani din URSS

De asemenea, Moscova nu putea ignora cele cateva milioane de etnici romani din invecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova si Ucraina, din teritoriile foste romanesti (Basarabia si Bucovina). Abordand problema intr-o maniera asemanatoare cu cea urmata in teritoriile poloneze anexate, Stalin a incercat sa schimbe compozitia etnica a regiunilor, executand mii de conducatori ai comunitatilor si deportand sute de mii de etnici romani in Siberia si Asia Centrala, intre anii 1940-1941 si 1950-1951. Acel efort, impreuna cu politicile de asimilare fortata si “rusificare” pe termen lung nu si-au dovedit succesul deplin, determinand Moscova sa inchida relatiile romano-moldovenesti in anii ‘60.

La mijlocul anilor ‘60, autoritatile sovietice erau intens preocupate de impactul “daunator” al Romaniei asupra acestei regiuni, cauzat de atractia culturala, modelul independent si influenta subversiva activa, prin mass-media sa “antisovietica” si publicatiile care treceau peste granita. In 1967, conducatorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propaganda care sa mobilizeze “cei mai calificati intelectuali” si “oficialitatile din conducerea partidului si organele economice” pentru a publica in “ziare, emisiuni de radio si televiziune, carti, brosuri si alte publicatii” astfel incat “copiii nostri si generatiile viitoare” sa “stie ca parintii lor nu si-au inchipuit viata in afara granitelor URSS” si au aspirat dintotdeauna “la unirea cu Rusia si la o reunificare cu statul rus. In 1968, seful fortelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica Romaniei vis-á-vis de aceasta zona in aceeasi categorie cu “activitatile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG si Anglia contra URSS.” Arhivele KGB au relevat ca intentiile Bucurestiului si activitatile privitoare la regiune erau incadrate la categoria prima prioritate.

Razboi clandestin

Acest razboi clandestin a continuat neabatut pana la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau in mod evident Romania din descrierea colaborarilor “cu organele de securitate din statele fratesti”. Aceasta absenta era cu atat mai notabila cu cat, pe langa KGB, serviciile de informatii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia si RDG, KDS mai colaborau cu “serviciile” fratesti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin si Angola.

Instructiunile KGB catre agentii din Romania, interceptate de DSS in 1982, au relevat ca “Romania era lucrata ca un stat inamic, o abordare care nu numai ca a fost perpetuata, ci chiar accentuata dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unitati 0110 (unitatea anti-KGB) a Securitatii a declarat in fata unei Comisii de ancheta a Senatului ca, atunci cand a preluat comanda unitatii, in 1983, si pana la dizolvarea sa imediat dupa revolutie, pozitia operationala a KGB fata de tara sa era “destul de clara”. KGB considera Romania o tinta la fel de ostila “ca orice stat occidental”.

In contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o “coalitie” comunista conservatoare dintre Ceausescu si Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, in 1989, seful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintr-o circulara care continea “lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizatia sa coopera. “Pentru a nu crea neintelegeri” circulara stabilea clar ca “prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare si vietnameze. Chiar si Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate si militare romanesti. In timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai putin cooperante, judecand dupa dimensiunea contramasurilor Bucurestiului, AVH se plasa imediat dupa KGB, din punct de vedere al extensiei operatiunilor anti-romanesti. Pentru a plasa acest lucru intr-o perspectiva, in 1989, sub 1% din personalul unitatii anti-KGB a DSS, responsabila pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, in ciuda puternicelor operatiuni anti-romanesti din interiorul tarii. Majoritatea personalului unitatii era destinat pentru contracararea operatiunilor de spionaj ale sovieticilor si maghiarilor, care “aveau mereu prioritate”.

Inducerea in eroare

Nu era simplu sa poti tine ascunsa pentru mult timp adevarata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei si al aliatilor loiali din pactul de la Varsovia pentru a mentine Romania in mod formal in cadrul aliantei blocului sovietic si a masca gradul si semnificatia opozitiei sale la scopurile internationale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere in eroare era simetrica strategiei adoptate de Hrusciov fata de Belgrad, la mijlocul anilor ‘50, “pentru a evita intarirea legaturilor Iugoslaviei cu Occidentul si a pozitiilor sale neutre”, simultan cu “izolarea lui Tito” de catre serviciile sovietice.

Readucerea Romaniei in randurile sale a devenit scopul comun al operatiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, in perioada lui Hrusciov si a succesorilor acestuia. Asa dupa cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, in august 1964, “revenea Partidului responsabilitatea sa opreasca Romania sa se retraga din Tratat” si sa o reuneasca cu “familia noastra socialista”. Un deceniu mai tarziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria “politica externa convenita, vis-a-vis de Romania, a statelor din Tratatul de la Varsovia” ca facand presiuni “pentru o mai mare implicare practica a Romaniei in activitatile economice si politice multilaterale” pentru a crea “elementele de legare a Romaniei la comunitatea socialista” si pentru a-i ingusta “spatiul de manevra”. Ca si Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca “partenerii apropiati” sa continue “sa incerce influentarea in acest scop a Romaniei”. Aceasta politica a ramas constanta in perioada Andropov, ca si sub conducerea protejatului sau, Mihail Gorbaciov. Dupa cum mentiona STASI la inceputul anilor 80:

Influentare “frateasca”

Statele membre ale comunitatii socialiste (SCS) au incercat si continua sa incerce sa atraga Romania spre politica lor externa, corelata cu politica de securitate. Ö Utilizarea continua a tuturor posibilitatilor statelor membre ale comunitatii socialiste pentru a actiona in Republica Socialista Romania, cu scopul mentinerii si intensificarii legaturilor existente dintre Romania si Tratatul de la Varsovia si CMEA, precum si contactele bilaterale, ar trebui avute in vedere in activitatea operationala-politica.i

Strategia inducerii in eroare a fost in final atat de plina de succes in intarirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidentei regimului din Romania, in perioada anilor ‘80, incat pana si conflictele frontale sovieto-romane au trecut neinregistrate de serviciile Occidentale. Totusi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a esuat complet in tinta sa de a modifica comportamentul Romaniei in maniera dorita. Dupa cum mentiona acelasi raport STASI in continuare, politica Romaniei continua sa contravina “intereselor fundamentale de politica externa a statelor din comunitatea socialista”, opunandu-li-se “in aproape majoritatea problemelor importante ale evolutiilor internationale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum si colaborarea din cadrul Tratatului de la Varsovia si CMEA.” Bucurestiul s-a angajat “mai intens” in “confruntari publice referitoare la intentiile” comunitatii si “s-a aliniat cu politica occidentala, in toate privintele”, astfel incat ceilalti membri ai Pactului de la Varsovia puteau anticipa “accentuarea predictibila a pozitiilor speciale adoptate de Romania”. Cu alte cuvinte, Romania se opunea politicii externe si de securitate a Pactului, refuza subordonarea in cadrul aliantei, isi apara pozitiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului si dadea toate semnele ca va continua sa procedeze astfel si pe viitor.

Diferende ascunse

Impreuna cu tentativele sale de a evita un conflict deschis si de re-atragere a Romaniei in aranjamentele si politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele romano-sovietice. Dupa 1968, Moscova a facut rareori publice neintelegerile majore cu Bucurestiul la sedintele Pactului de la Varsovia, CMEA sau alte intruniri socialiste internationale insa, in schimb, si-a folosit apropiatii – de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat in curs de dezvoltare – in acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnarile neintelegerilor fundamentale cu Romania din rapoartele si transcriptul sedintelor, chiar si atunci cand au ajuns la un nivel considerat de ministrii de externe ai blocului ca fiind “o confruntare directa cu linia de politica externa a URSS si a celorlalte natiuni din Tratatul de la Varsovia”.

Dosarele sovietice nu au inregistrat veto-ul Bucurestiului contra utilizarii CMEA pentru asistarea clientilor arabi in timpul si dupa razboiul arabo-israelian, la fel cum au uitat sa mentioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunitatii socialiste, la adresa invaziei “partenerilor apropiati” in Cehoslovacia . Atunci cand, spre exemplu, Romania a respins pregatirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varsovia, in primavara lui 1984, “nici o mentionare a dezbaterilor nu a fost inclusa in procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiectii la insasi continuitatea Pactului. Conducatorii, incepand cu Brejnev si pana la Gorbaciov, au apelat la conducerea Romaniei pentru a pastra tacerea asupra diferendelor “in familie” si au caracterizat declaratiile sale periodice drept irationale.

Operatiunile contra tintei Romania erau tratate ca fiind extrem de sensibile si indeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cat de secret au actionat Kremlinul si “partenerii apropiati” poate fi judecat dupa faptul ca, cu toate ca operatiunile au durat peste douazeci de ani si au implicat servicii din cel putin sase tari, nimic nu a rasuflat pana cand nu au fost refacute partial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de catre SUA la inceputul mileniului.

Operatiuni impotriva Romaniei

Stradania extraordinara a Moscovei pentru a mentine aceasta acoperire este reflectata prin ordinul din 1983, de extindere a operatiunilor Pactului impotriva Romaniei. Semnificativ, in RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la seful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul sefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiza cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german “puterea de motivare”. SSeful ZAIG a dat instructiuni personalului operational al HVA sa se asigure ca “vor fi folosite numai surse de absoluta incredere” si ca asupra acestora “se vor impune masuri de severe de pastrare a secretului si a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat ca “in niciun caz nu trebuie sa se observe ca Ministerul Securitatii de Stat a luat masuri specifice” impotriva tintei Romania si a avertizat ca “sursele nu trebuie sa ia nici un fel de masuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe sa descopere sau sa recunoasca scopurile finale pe care ni le propunem.i

Operatiunea de inducere in eroare era considerata necesara nu numai – sau in primul rand – pentru a evita contramasuri tactice. Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact , aspecte care pana atunci fusesera atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legendele “calul Troian” si “dependenta ascunsa”, probabil ar fi impins Romania si mai mult spre tabara occidentala si, posibil, ar fi incurajat un mai mare angajament intr-o perioada in care succesul “masurilor active” impulsionau capitalul vestic sa se retraga. Aceasta fusese exact aceeasi secventa de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 si care avusese drept rezultat o strangere a relatiilor SUA-Iugoslavia si o masiva asistenta politica, economica si militara acordata de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar sa se evite o ruptura explicita, care ar fi adus Romaniei o asistenta similara din partea vestului si i-ar fi garantat independenta.

In mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes in prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varsovia, analistilor serviciilor americane si britanice, drept “vaca-sacra” a sfidarii anti-sovietice. La mijlocul anilor ‘60, Iugoslavia era angajata intr-o cooperare militara si de spionaj mult mai stransa cu Moscova decat fosta aliata din Tratat, Romania. In 1962, la un an dupa ce Bucurestiul stopase aceasta practica, Belgradul a inceput sa-si trimita ofiterii la academiile militare sovietice pentru instruire si le-a interzis pilotilor de lupta sa invete engleza de teama sa nu “defecteze” cu tot cu MiG-uri. In 1967 si 1973, cand Romania a refuzat sa ofere sprijin militar si si-a inchis spatiul aerian pentru fortele sovietice si membrele Tratatului in incercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispozitia URSS facilitatile Iugoslaviei si, mai mult, a gazduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian “in asteptarea interventiei in Siria”.

Devierea iugoslava, observata de Bucuresti, in timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei intoarceri catre Moscova, a impulsionat, la inceputul anilor 80, reorganizarea unitatii romanesti anti-KGB in patru directii. Doua directii se ocupau exclusiv de operatiunile KGB si GRU. Una era destinata combaterii operatiunilor Iugoslaviei si Ungariei, cu acelasi numar de angajati si resurse care fusesera dedicate serviciilor maghiare. Ultima directie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia si Germania de Est pana la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa si America Latina.

“Relatia speciala” secreta si Arhivele Disparute

Un alt motiv pentru care informatiile despre relatia ostila dintre Romania si ceilalti membri ai Tratatului de la Varsovia au ramas atat de limitate a fost natura secreta a “relatiei speciale” pe care Bucurestiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul si Bonnul. In combaterea acestei lupte interne contra unor forte superioare, incepand din 1950 si pana la sfarsitul anilor ‘70, Romania a incercat sa evite atentia opiniei publice si crescanda presiune sovie­tica, pe care o atragea inevitabil. Regulile de baza fusesera stabilite in 1964, cand Romania a avertizat partenerii din SUA: “Cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei in aceasta perioada, cu atat mai bine.

O atentie sporita in presa straina ar putea dauna, mai degraba decat sa ajute, relatiilor noastre viitoare. Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est-europene. Aspiratiile noastre de independenta pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si Occidentul”.

Cooperare discreta

Astfel, cu exceptia unor rare scapari in presa, foarte putin din incercarile sale de mediere a conflictului din razboiul SUA -Vietnam si, practic, nimic din negocierea relatiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest si Suedia, in a doua parte a anilor ‘60, nu a fost facut cunoscut publicului. La sfarsitul anilor ‘70, schimbarile din conducerea Romaniei au condus la o pierdere catastrofala a directiei strategice in campania de subminare a controlului si influentei sovietice in regiune. Drept rezultat, relatia speciala a Bucurestiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de masuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalti membri ai blocului, ca si prin membrii de facto ai Aliantei, precum Mongolia, Cuba si Coreea de Nord si prin grupul de agenti sovietici si ai Pactului, de la presedintele finlandez Urho Kekkonen, pana la analista sefa pentru URSS si Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast.

In al treilea rand, acest val a continuat sa se dovedeasca foarte rezistent si pentru ca Moscova a reusit sa sorteze arhivele securitatii din toate tarile loiale. Guvernele de tranzitie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei si Bulgariei au incheiat acorduri oficiale cu Moscova, permitand accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, intre 1989-1991, cu specificarea dreptului “de a extrage orice material legat de securitatea Sovietica”. In 1990, personalul KGB a lucrat chiar in paralel cu grupurile cetatenesti, sortand arhivele serviciilor de informatii externe din Cehoslovacia si Germania de Est. In acelasi timp, serviciile insele erau angajate in distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative).

Americanii – mai rapizi ca sovieticii

Acest efort a esuat in cele din urma in cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prabusit edificiul statului. In mijlocul colapsului, spionajul SUA care cauta arhivele STASI a dobandit arhivele Rosenholz inainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumaratele cladiri ale STASI. Baza de date, reconstruita si decriptata, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveala relatia ostila dintre serviciile Romaniei si ale Tratatului de la Varsovia si, impreuna cu dosarele est-germane care au supravietuit referitoare la operatiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat si alte informatii incidentale despre operatiuni ale KGB asupra Romaniei, oferite de fosti ofiteri de informatii sovietici, si au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.

Paradoxal, in ciuda opozitiei neabatute la dominatia sovietica in regiune, in anii ‘80, chiar si dupa ce Romania isi pierduse locul strategic, agentii dubli sovietici din tara au fost capabili sa stranga capital din impopularitatea lui Ceausescu, sa discrediteze toate initiativele independente de politica externa si de securitate ale Romaniei si sa exercite controlul temporar asupra institutiilor de securitate si de afaceri, in timpul si imediat dupa Revolutia din 1989. Este ilustrativ in acest sens faptul ca fostul ambasador in Statele Unite si agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alti cunoscuti agenti dubli sovietici in posturi-cheie pentru securitatea nationala, in timpul si dupa revolutie, inclusiv pe ministrul Apararii Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informatii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan insusi a devenit principalul consilier al presedintelui Iliescu pana in iunie 1990 si a ramas alaturi de primul-ministru Petre Roman pana in septembrie 1991. Era greu de asteptat o transparenta a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, asa dupa cum ii declara in decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, seful Sectiei Internationale a Comitetului Central Sovietic, “va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar daca aceasta contravenea directivelor ONU si legilor internationale.i

Revolutiile “negociate”

In cele din urma, spre deosebire de revolutia din Romania, care a condus la dezintegrarea institutiilor, la anularea constitutiei si la o abrupta si imediata schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria si-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultanta a institutiilor administrative ale statului si continuitatea virtuala a personalului institutional a diminuat posibilitatea ca adevaruri surprinzatoare sa iasa la suprafata din acele sedii, mai ales in conditiile competitiei post-comuniste.

Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor”. Chiar si Cehoslovacia a optat pentru continuitate pana la sfarsitul anului 1990 cand, cu sprijin exceptional din partea Marii Britanii, SUA si Germaniei a introdus o reforma radicala. Chiar si acea reforma a lasat personalul si structurile serviciilor militare de informatii practic neatinse si a mentinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situatia a fost de departe mult mai proasta in Polonia si Ungaria, unde aceleasi discutii de la masa rotunda si-au atins stralucit scopul de a face o tranzitie pasnica de la sistemul partidului unic la cel pluripartid si a mentinut o mare parte din conducerea armatei si a serviciilor instruita de KGB si GRU.

Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez in februarie 2007, a detaliat modul in care ofiterii din serviciile militare au continuat sa fie instruiti in taberele GRU si KGB, nu numai intre 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice ” dar si in perioada 1992-1993, de catre serviciile succesoare rusesti, usor reformate. Numirile si promovarile au continuat sa se faca dintre cadrele “de perspectiva”, aprobate si instruite de Moscova, incluzand trei dintre sefii si patru dintre adjunctii de servicii, pana si dupa intrarea in noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/rusi au activat in serviciul de informatii militare al Poloniei (WSI) intre 1991-2006, iar cateva zeci de absolventi activau in “esalonul superior” al structurilor WSI chiar si in 2006.

Continuitatea KGB

Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB si GRU, a fost chiar mai mare. Atunci cand Ungariei i-a revenit sefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal international pentru ca seful serviciului de contraspionaj maghiar ” Serviciul de securitate nationala (NBH) ” petrecuse sase ani si jumatate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietica. In acelasi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militara:KBH) si ofiteri responsabili cu arhivarea, atat de la KBH cat si de la serviciul de informatii externe (Serviciul de Informatii: IH), erau absolventi ai academiei KGB.

Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un castig, oferind mai multe informatii asupra serviciilor rusesti, asupra metodelor si operatiunilor acestora. Totusi, asa dupa cum mentiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB si GRU era identificarea dependentelor si slabiciunilor studentilor si vulnerabilitatile institutionale ale serviciilor tarilor de origine, sugerand mijloace de contracarare. Cel putin in cazul Bulgariei, reteaua cooperarii clandestine, “construita timp de 45 de ani”, a insemnat ca personalul superior “diplomatic, de securitate si militar si-a pastrat obiceiurile si practicile de a-si coordona atitudinile si practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova sa fi continuat sa-si exercite influenta pentru pastrarea secretului asupra operatiunilor trecute si sa conduca politica curenta, si in cazul Poloniei si Ungariei, facand improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor sa se grabeasca sa dezvaluie ceva ce Moscova ar fi dorit sa pastreze secret.

Pe langa continuitatea structurilor, a personalului si a atitudinilor partenerilor “apropiati”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au mentinut dupa colapsul Uniunii Sovietice. In puternic contrast cu relatia polonezo-rusa, in care problemele frontierelor, identitatii nationale, optiunilor politice fusesera rezolvate in mare masura inainte de sfarsitul Razboiului Rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietica si maghiara impotriva Romaniei s-au mentinut in continuare in noul mileniu. In consecinta, cu toate ca chestiunile Basarabiei/ Moldovei si Transilvaniei au ramas tinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic inca de la sfarsitul primului razboi mondial, aproape nimic despre operatiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securitatii nationale a Ungariei, de exemplu, stipuleaza clasificarea operatiunilor de spionaj pentru o perioada de pana la 90 de ani, facand improbabila, pe termen mediu, posibilitatea unor revelatii arhivistice, referitoare la perioada comunista.

Intr-adevar, structurile traditionale de cooperare au fost mult intarite prin similaritatile dintre diaspora maghiara post-imperiala si mult mai numeroasa diaspora rusa “din vecinatate”, dupa colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a incheiat un tratat bilateral de tara, in decembrie 1991, pregatit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova si Budapesta au stabilit atunci relationarea oficiala a disputelor etnico-teritoriale cu Romania, semnand in noiembrie 1992 o declaratie comuna de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Nationale, Etnice, Religioase si Lingvistice ale Minoritatilor, document desemnat de ambele parti drept un punct de cotitura in relatiile ruso-maghiare.

Strategia maghiara

Liderii postcomunisti din Ungaria au sustinut cu insistenta autonomia teritoriala a maghiarilor din Transilvania, reminiscenta a campaniei revizioniste de decenii, lansata de Budapesta dupa primul razboi mondial. Intr-adevar, cei doi care, in 1987, au intemeiat ceea ce urma sa devina primul partid conducator al Ungariei post-comuniste ” Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, presedinte al Federatiei Mondiale a Maghiarilor, infiintata in 1927 pentru a forta pretentii teritoriale, si un proeminent iredentist, Istvan Czurka. In orice caz, acuzatiile exagerate de incalcare a drepturilor minoritatilor, asimilare fortata si “genocid cultural”, care pareau plauzibile in perioada izolarii Romaniei din timpul Razboiului Rece, au facut loc primelor misiuni de supraveghere din partea institutiilor europene.

Moscova si indepartarea Basarabiei

Transparenta referitoare la aceste aspecte ale relatiei sale cu Romania lipseste in cazul Rusiei. La inceputul anilor ‘90, Kremlinul era intens preocupat de atractia pe care o Romanie stabila, orientata spre vest ar fi putut sa o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea Romaniei ca avand “o influenta primitiva si negativa asupra identitatii moldovenesti”, ceea ce impunea protectia sovietica impotriva “asimilarii romanesti” in perioada Razboiului Rece, dezinformarea rusa alimenta acum animozitatea Chisinaului si Kievului impotriva Bucurestiului, prezentandu-l ca avand “ambitii teritoriale fata de Moldova si parti ale Ucrainei pe care le pierduse in favoarea URSS, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial”, in timp ce descriau Moscova “ca fiind aparatoarea integritatii teritoriale a vecinilor din nord ai Romaniei”. La inceputul anilor ‘90, CIA considera ca “presiunile separatiste vor continua sa creasca” in RSS Moldova si ca: “Sentimentele nationaliste din Moldova au fost intarite de evenimentele recente din Romania. E posibil ca ele sa se intensifice daca noul regim roman va putea stabiliza tara si va incepe sa introduca un sistem politic democratic, viabil”.

Blocarea apropierii

Opt luni mai tarziu, comunitatea serviciilor de informatii ale SUA a cazut de acord ca, in timp ce Moldova va continua sa incerce sa obtina independenta, “o deplasare a Romaniei catre un mai puternic autoritarism, ii va face, probabil, pe moldoveni sa-si doreasca sa ramana in Uniune.” Deci, Moldova Sovietica putea fi pastrata si apropierea Moldova-Romania putea fi blocata, impiedicand consolidarea autoritatii administrative si progresul reformelor din Romania, incurajand turbu­lentele, divizarea si reactiile autoritare. In cazul in care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evolutia relatiei Moldova-Romania similare cu cele ale CIA, atunci este probabil ca acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilitatii din Romania.

Focalizarea Rusiei pe relatia Moldova-Romania a devenit mult mai intensa in 1993, cand NATO si-a deschis oficial usa pentru noi membri, iar SUA au initiat primul program de asistenta pentru Romania. O Romanie stabila, prospera si sigura ar fi exercitat o atractie enorma pentru Republica Moldova si, posibil, chiar si pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB si sef al Primul Directorat – redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la inceputul lui octombrie 1991- a condus campania impotriva extinderii NATO, insistand ca Romania va emite pretentii teritorial daca va fi admisa in Alianta Nord Atlantica si isi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat si in dezinformarile privitoare la discreditarea conducerii independente a Romaniei, afirmand, de exemplu, ca “Ceausescu a cerut sa fie trimise trupe sovietice in Romania” pentru a-l sprijini in timpul Revolutiei cand, de fapt, conducatorul roman protesta energic contra inexplicabilului aflux de “turisti” sovietici din tara “si ameninta cu contramasuri”.

Jocurile Kremlinului

Kremlinul postcomunist a incercat, de asemenea, sa exploateze “esecul” stabilirii de relatii bune cu vecinii “o cerinta premergatoare pentru statutul de membru NATO” ca parghie de manevra a tratatului de alianta cu Romania. In efortul sau de dezbinare a Chisinaului si Bucurestiului, de exemplu, chiar si cel mai dezinteresat ajutor si asistenta romaneasca au fost etichetate drept amestec in treburile interne ale Moldovei, ajutand evident, in acelasi timp, separarea regiunii Transnistria si exercitand puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria si a urmarilor acestuia. Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica. Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ‘90. In cele din urma, Moscova a acceptat sa incheie un astfel de tratat, numai dupa iulie 2003, la aproximativ opt luni dupa ce NATO a anuntat oficial admiterea Romaniei si la peste un deceniu dupa ce Rusia incheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria.

Insistenta Rusiei, din 2008, ca SUA sa anuleze unilateral acordurile de infiintare a unor baze militare in Romania si continua sa implicare in problemele Moldovei, intr-o maniera care descurajeaza puternic relatii mai apropiate cu Romania, indica persistenta unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilitatile anterioare ale sovieticilor fata de Romania. Ca urmare, in viitorul apropiat, pare a fi redusa posibilitatea unor interese institutionale care sa aduca o clarificare a relatiilor si operatiunilor Moscovei contra Romaniei, din perioada Razboiului Rece.

Acest studiu, primul din trei, examineaza geneza transformarii Romaniei din aliat in inamic al blocului sovietic, a eforturilor sale de a iesi de sub dominatia sovietica in domeniul spionajului si amenintarea pe care o reprezenta pentru Moscova. Primele doua capitole sunt dedicate relatiilor existente, anterior comunismului si in primii ani ai acestuia. Al treilea capitol prezinta lupta pentru independenta serviciilor de informatii din perioada Gheorghe Gheorghiu Dej si contramasurile regimului Hrusciov, impotriva primelor crize dintre Tratatul de la Varsovia si Romania din timpul Razboiului Rece. Capitolul patru descrie lupta clandestina din primii ani ai regimului Ceausescu si pana la invadarea Cehoslovaciei.

sursa: Ziua, Dosare ultrasecrete, 11.10.2008