Deschiderea si desfasurarea audierilor publice ale Curtii Internationale de Justitie (CIJ) de la Haga, organ judiciar principal al ONU, în cauza privind delimitarea maritima în Marea Neagra – România versus Ucraina – reprezinta o noutate pentru ambele tari si numai pentru ele. In ciuda importantului rol conferit de catre fondatorii sai prin Carta ONU si Statutul propriu, în timpul Razboiului Rece, suspiciunile reciproce ale statelor din cele doua blocuri militar-ideologice au transformat Curtea într-un organism aproape decorativ. Dupa 1989, situatia si atitudinea s-au schimbat, în sensul ca multe din reticente au disparut, fapt exprimat si prin înmultirea numarului cauzelor deduse spre judecare forumului jurisdictional mondial, varietatea lor si sporirea gradului de aplicare a hotarârilor astfel pronuntate. Asa, de pilda, daca în anii 1970 CIJ ajunsese sa aiba una sau doua cauze pe rol (vocile clevetitoare spunând ca judecatorii de la Haga erau cei mai bine platiti someri!), în octombrie 2006, lista creste la 12 dosare, cu obiecte si parti diverse: a) diferende de natura teritoriala, insulara si/sau maritima (în care se înfrunta Nicaragua cu Hondurasul si Columbia, Malaiezia cu Singapore, România cu Ucraina); b) controverse care privesc drepturile omului în mod direct (Bosnia-Hertegovina si Croatia contra fostei Iugoslavii), pentru limitele competentei statale în urmarirea crimelor internationale si imunitatea reprezentantilor straini (Congo – Brazzaville, ori Djibouti cu Franta) sau c) dispute izvorâte din vecinatatea fluviala (Costa Rica cu Nicaragua), ori conflicte de mediu (Argentina cu Uruguay, Slovacia cu Ungaria). Tari în curs de dezvoltare si foste componente ale blocului sovietic central-est european, anterior refractare mijloacelor de transare a diferendelor de genul celui oferit de CIJ, si-au schimbat complet atitudinea apelând la serviciile Curtii, nu numai în procesele dintre ele, ci si în cele care le opun unor state puternice, dezvoltate. Revenind la cazul în care România a actionat Ucraina în judecata si de la solutionarea caruia se asteapta stingerea diferendului privind stabilirea unei frontiere maritime unice între cele doua state în Marea Neagra, care sa permita delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive rezultând din acestea, se cuvine sa avem în vedere ca suntem numai la începutul lui. Nu este loc nici de pesimism deplin, dar nici pentru optimism exagerat. Vom ilustra o asemenea pozitie printr-un recent si semnificativ caz, supranumit “razboiul Dunarii”, din 1997, desfasurat între Slovacia si Ungaria si solutionat de catre instanta de la Haga. Dupa ce traverseaza Austria, Dunarea curge pe teritoriul slovac, gratie unei enclave atribuite (fostei) Cehoslovaciei în 1947. Cursul principal al fluviului formeaza apoi frontiera dintre cele doua state pe o distanta de 142 km si devine complet “ungureasca”, trecând printr-o vale strâmta, unde face o cotitura înainte de a se îndrepta spre sud, în directia Budapestei. În aval de Bratislava, declivitatea fluviului se diminueaza sensibil si creeaza o câmpie aluvionara din pietris si sedimente nisipoase.
Un proiect al colaborarii «fratesti» intre state
În spiritul colaborarii „fratesti” si poate având în vedere si urmând experienta colaborarii româno-iugoslave de la Portile de Fier, la 16 septembrie 1977, în capitala maghiara, fostele R.P. Ungara si R.S. Cehoslovacia (pe atunci ambele tari comuniste) semneaza un tratat “referitor la constructia si functionarea unui sistem de ecluze” pe o portiune din Dunare de circa 200 km lungime, între Bratislava si Budapesta. Proiectul astfel stabilit avea patru obiective: producerea de electricitate, îmbunatatirea conditiilor de navigare, dezvoltarea regionala si protectia împotriva inundatiilor. Lucrarile care urmau a fi executate în aplicarea acestuia trebuiau sa duca la amenajarea unui rezervor de 60 km, cu o capacitate totala de 200 milioane m3, a unui canal de 17 km, care sa aduca apele fluviului la uzina hidroelectrica de la Gabcikovo, în Slovacia, cu doua ecluze si un canal de 8,2 km pentru revarsarea apelor în cursul principal al Dunarii. Pentru ridicarea randamentului, apa era acumulata în rezervoare si folosita cu doua revarsari zilnice la orele de vârf. Pentru a atenua consecintele fluctuatiilor nivelului Dunarii, era prevazuta o lucrare în aval, la 123 km de Nagymaros, în Ungaria, cu un alt rezervor si un baraj cu turbine. Totul trebuia sa constituie “un sistem operational, unic si indivizibil”, constructia, functionarea si gestiunea fiind asigurate de cele doua parti împreuna, cu o participare egala. Alte trei dispozitii ale tratatului se refereau la pastrarea calitatii apelor fluviului, la protectia naturii si la interesele piscicole. Documentul trebuia urmat si detaliat printr-un “plan contractual comun”, care sa precizeze specificatiile tehnice. Lucrarile au început în 1978. Ungaria având dificultati financiare, partile au convenit, prin doua protocoale din 10 octombrie 1983, sa încetineasca activitatile, dar printr-unul ulterior, din 6 februarie 1989, întrucât starea economica se redresa, se prevedea accelerarea lor.
Evolutiile din 1989 schimba atitudinea Ungariei
Dupa Polonia, Ungaria a fost tara din lagarul “socialismului real” cea mai avansata în crearea conditiilor favoarabile schimbarilor fundamentale aferente anului 1989. În acest context, ecoglasnostul, prin denuntarea racilelor starii grave a mediului, s-a numarat printre factorii contestatari cei mai radicali ai regimurilor totalitare. Si pe fondul tensiunilor traditionale dintre cele doua state pe problema minoritatilor, la 13 mai 1989, Guvernul ungar a hotarât sa-si suspende participarea la lucrari, sub pretextul asteptarii unor studii suplimentare. În cele din urma, la 27 octombrie a aceluiasi an, Budapesta a decis sa abandoneze lucrarile de la Nagymaros si sa mentina statu quo-ul la Gabcikovo. Principalele argumente ale acestei atitudini erau acelea ca realizarea proiectului ar fi creat grave pericole pentru mediu si pentru alimentarea cu apa a Budapestei. La negocierile care au urmat, Ungaria a cerut evaluari si garantii consistente în acest sens. Cehoslovacia a cautat solutii noi, printre care si cea denumita „varianta C“, care implica deturnarea unilaterala a Dunarii pe teritoriul cehoslovac cu un rezervor mai mic, cu cele doua canale si o uzina hidroelectrica cu doua ecluze.
Productia în regim de vârf trebuia sa fie abandonata
Realizarea lucrarilor a început în noiembrie 1991. La 19 mai 1992, Guvernul ungar a transmis Cabinetului cehoslovac o nota verbala prin care denunta si punea capat, începând cu 25 mai 1992, tratatului din 1977. La 15 octombrie 1992, Cehoslovacia a început lucrarile care trebuia sa închida Dunarea, si la 23 octombrie, cele pentru bararea fluviului, lucrari care erau botezate „solutia provizorie“. Dupa nasterea statului slovac la 1 ianuarie 1993, negocierile au fost reluate. Slovacia voia sa utilizeze cvasitotalitatea apelor f1uviului, iar Ungaria se plângea de deteriorarea zonelor umede, a padurilor si a terenurilor agricole din zona si de pericolul reprezentat de rezervor pentru pânza de ape subterane.
Apelul la Curtea de Justitie de la Haga
Întrucât discutiile bilaterale nu ajungeau la nici un rezultat, la 2 iulie 1993, Ungaria si Slovacia notificau împreuna Curtii Internationale de Justitie de la Haga un compromis (întelegere) semnat la 7 aprilie 1993, vizând supunerea judecatii înaltei instante a unor chestiuni rezultate din contestatiile aferente tratatului din 1977 relativ la constructia si functionarea sistemului de baraje Gabcikovo-Nagymaros. Compromisul care supunea diferendul aprecierii CIJ cerea acesteia sa se pronunte, pe baza tratatului din 1977, a regulilor si principiilor dreptului international general si a altor tratate pe care le considera aplicabile:
- daca Ungaria avea dreptul de a suspenda si apoi de a abandona, în 1989, lucrarile cu privire la proiectul Nagymaros, precum si partea care-i revenea conform Tratatului, la Gabcikovo;
- daca Slovacia avea dreptul de a recurge la „solutia provizorie“ si de a pune în functiune acest sistem;
- care erau efectele juridice ale notificarii din 19 mai 1992, prin care Ungaria punea capat tratatului.
Curtea era, de asemenea, rugata sa determine consecintele juridice, cu drepturile si obligatiile decurgând din încetarea lucrarilor pentru parti. Se prevazuse ca, îndata ce decizia CIJ va fi data, cele doua state sa înceapa negocieri privind executarea ei. Daca ele nu se întelegeau într-un termen de sase luni, oricare dintre parti putea solicita Curtii o decizie suplimentara cu privire la modalitatile de executare a deciziei.
Curtea da hotarârea, cine o respecta?
Audierile în cauza au avut loc între 3 martie si 15 aprilie 1997. Curtea s-a aflat în fata unei situatii foarte complexe, care comporta numeroase aspecte, nu numai juridice, dar si istorice, economice si mai ales stiintifice. Aceasta complexitate este ilustrata de faptul ca ea a primit de la cele doua parti 24 de volume de expuneri si documente scrise, numarând circa 8.000 de pagini, a ascultat pledoariile timp de 42 de ore si a studiat situatia de visu vizitând amplasamentul – un act inedit în practica Curtii. Ea s-a pronuntat pe 25 septembrie 1997, printr-o ampla decizie de 150 de aliniate, la care se adauga doua declaratii, trei opinii individuale si opinii separate ale unor judecatori asupra anumitor aspecte. Pe scurt, CIJ a conchis ca atât Ungaria, cât si Slovacia violasera obligatiile juridice si ca cele doua state trebuiau sa negocieze cu buna-credinta în scopul realizarii tratatului din 1977 care, potrivit Curtii, a fost întotdeauna în vigoare, chiar tinând seama de situatia de fapt care s-a dezvoltat dupa 1989. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. La 3 septembrie 1998, Slovacia a depus la grefa Curtii o cerere de a pronunta o hotarâre suplimentara, necesara din cauza faptului ca Ungaria nu era dispusa sa execute hotarârea din 25 septembrie 1997. Bratislava sustinea ca partile au procedat la o serie de negocieri privind modalitatile de executare a hotarârii CIJ, au parafat un proiect de acord-cadru care a fost aprobat de Guvernul Slovaciei la 10 martie 1998. Noul cabinet maghiar rezultat în urma alegerilor a denuntat însa proiectul, asa ca se considera ca numai Curtea poate determina modalitatile de executare a hotarârii. Au urmat apoi negocieri interminabile cu privire la implementarea unei “decizii obligatorii” a celui mai înalt for jurisdictional! Iata cum se poate derula, în toate privintele, un demers judiciar în fata CIJ si, de aceea, trebuie sa privim asa cum se cuvine si perspectivele de solutionare a cauzei dintre România si Ucraina privind delimitarea maritima în Marea Neagra, aflata în curs pe rolul Curtii de la Haga! Sa nu uitam ca precum orice organism politico-jurisdictional care da expresie, în cele din urma, intereselor si diversitatii ONU, înalta instanta internationala nu s-a pronuntat niciodata transant si radical în sensul unei pozitii exclusive, ci, dimpotriva, a preferat caile de mijloc în care ambele parti deopotriva pierd si câstiga ceva. Pentru ca, în definitiv, aceasta este realitatea: depinde din ce perspectiva o privesti!
Aurescu: Insula Serpilor, un loc in care oamenii mor, dar nu se nasc niciodata
In cea de-a doua zi a pledoariilor de la Curtea Internationala de Justitiei de la Haga, reprezentantul Romaniei, Bogdan Aurescu, a demontat punct cu punct pretentiile Ucrainei fata de Insula Serpilor, chiar cu armele Kievului. Multe dintre argumentele folosite de agentul Romaniei au fost publicate chiar de presa de la Kiev sau au fost depuse de oficialii ucraineni la CIJ. Bogdan Aurescu a prezentat in discursul sau caracteristicile reale ale Insulei Serpilor si a adus probe privind apartenenta insulei la Romania, anterioare ocuparii acesteia de catre sovietici. De asemenea, Aurescu a prezentat relatari din presa ucraineana care dovedesc faptul ca insula nu poate fi locuita si nu poate sustine activitati economice. Astfel, Romania a demonstrat ca Insula Serpilor este doar o “formatiune foarte mica, stancoasa, total neintegrata in coasta ucraineana, care nu are si nu a avut niciodata populatie, nefiind capabila sa sustina locuirea umana”. Pe baza unor imagini de pe satelit, de pe site-ul NASA, Aurescu a argumentat ca acestea dezvaluie elocvent faptul ca Insula Serpilor nu este deloc integrata in coasta ucraineana. Prin urmare, ea nu poate fi utilizata ca punct de referinta in construirea liniei de echidistanta. Reprezentantul roman a prezentat o schita inclusa de Ucraina in Contra-Memoriul sau, care prezinta „Centrele populate pe coasta ucraineana a Marii Negre”, schita in care Insula Serpilor nu este nici macar inclusa. Aurescu a subliniat si dimensiunile foarte mici ale insulei, de 0,17 km patrati. “Un loc in care oamenii mor, dar nu se nasc niciodata. Aceasta este Insula Serpilor”, a rezumat Aurescu. James Crawford, reprezentant international al Romaniei pe tema “Existenta unui acord romano-sovietic privind delimitarea spatiilor maritime in sectorul adiacent Insulei Serpilor”, a sustinut la randul sau o pledoarie, relateaza NewsIn. Romania solicita Curtii sa confirme cursul frontierei deja trasate intre tara noastra si fosta URSS, ca prima parte a delimitarii maritime judecate in prezentul proces, a spus profesorul Crawford, avand in vedere caracterul preponderent al acordurilor bilaterale in procesul de delimitare maritima. Uniunea Sovietica si Romania au stabilit inca din anul 1948 frontiera maritima dintre cele doua state, inclusiv cea dintre Insula Serpilor si apele Romaniei, a demonstrat profesorul Crawford. “Procesul-verbal general cu privire la frontiera dintre Uniunea Sovietica si Romania”, incheiat la Bucuresti in data de 27 septembrie 1949, descrie intreaga frontiera a Romaniei cu URSS. Textul acestui document arata ca frontiera intre cele doua state, in zona Insulei Serpilor, merge pe marginea exterioara a zonei cu raza de 12 mile marine din jurul formatiunii maritime. Procesul-verbal general din 1949 nu este unicul document care mentioneaza trasarea frontierei de stat intre Romania si URSS, urmand cronologic si alte documente, de exemplu in 1948, 1963 si 1974, iar acestea sunt confirmate chiar si prin Tratatul politic de baza romano-ucrainean din 1997. Aceste procese-verbale sunt acorduri in vigoare intre cele doua state, avand caracter obligatoriu pentru Ucraina, ca stat succesor al fostei URSS.
sursa: Gardianul
Filed under: Politică externă, istorie, justitie | Tagged: Curtea de la Haga, Insula Serpilor, România, Ucraina
