Ecumenismul ateu, Pr. Savatie Bastovoi

Articolul parintelui Savatie Bastovoi face parte din cartea “CÎND PIETRELE VORBESC – Biserica faţă în faţă cu propria imagine” care va aparea in curand, la Editura Cathisma, fragmentele de mai jos fiind preluate de pe blogul fratelui Laurentiu Dumitru prin comasarea a doua articole:
Propaganda ateista si anticlericala si De la ateism la ecumenism

Unirea statelor europene pare să atragă după sine şi unirea religiilor aflate pînă acum în discordie. Diverşi ziarişti cu ifose de luminători ai norodului se arată nedumeriţi cum de ierarhia bisericească nu poate înţelege o problemă pe care ei au înţeles-o atît de repede şi atît de uşor. Oare nu este clar că toate religiile sînt la fel şi nu există decît forme diferite de manifestare? Ce tot atîta vorbă despre ritualuri şi dogme, de parcă am fi în Evul Mediu? N-ar fi mai bine să fie o singură religie, să înceteze odată neînţelegerile astea fără rost?

Sigur că ar fi mai bine să fie o singură religie, o singură monedă, o singură limbă şi un singur sex. Ce bine ar fi să tacă toţi şi să nu se mai contrazică atîta. Ce bine ar fi să propună Parlamentul European un proiect de Religie pe care să-l voteze odată şi pentru toţi. Vai, ce bine ar fi! Să nu mai fie atîtea icoane şi atîtea cruci. Să fie peste tot numai steluţe, roşii, galbene, ne e tot una, numai să nu mai fie cruci. Să fluture steluţele pe toate steagurile, pe toate casele, pe toate tricourile. Să simtă toţi că libertatea a venit. Să ne zbenguim ca nişte mieluşei sub cerul libertăţii înstelate.

Aţi sesizat, desigur, colajul de slogane proprii atît unionismului sovietic, cît şi celui european. Cu mici schimbări de accente, ecumenismul religios preia, în variantă Occidentală, misiunea de demitizare şi distrugere a religiilor practicată de regimurile ateist-comuniste. Ştiu că, în ochii majorităţii, criticile aduse Ecumenismului sînt doar expresia unui cripto-ortodoxism răutăcios, totuşi, fenomenul constituie un obiect de studiu şi pentru experţii în arta manipulării şi a dezinformării, cum ar fi, de pildă, Vladimir Volkoff:

Se poate spune că în Occident, printr-un paradox, acţiunea subversivă a dat mai multe roade. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (1) a fost infiltrat din abundentă. Oameni de bună-credinţă, induşi în eroare, le-au imprimat diverselor Biserici naţionale o orientare politică deloc conformă cu vocaţia proprie Bisericii romano-catolice şi nici cu voinţa papilor. Numeroşi preoţi şi păstori s-au lăsat deturnaţi de la principala misiune a creştinismului, luînd partea împărăţiilor din această lume, şi aproape întotdeauna într-un sens direct sau indirect favorabil comunismului. (2)

Toţi şi toate treuie să se alinieze „normelor europene”? Dar abia ne-am ridicat după alinierea socialist-comunistă. Cum să ne mai aliniem, cum să mai stăm? Oare chiar trebuie să stăm tot timpul aliniaţi, culcaţi? Oare nu se poate să mai stăm, măcar puţin, drepţi? Înţeleg că s-au mutat nişte graniţe, că s-au mai cedat nişte pămînturi, nişte industrii, dar oare şi mintea, şi gîndurile, şi credinţa trebuie cedate? Credeţi că o ieşire la mare se cucereşte mai greu decît o ieşire la cer? Credeţi că o lege sau un decret poate interzice îngerilor să intervină în destinele oamenilor, în destinul unui popor?

Generaţia noastră nu mai cunoaşte conflictele interconfesionale şi nici inter-religioase de altă dată. Dacă există polemici, acolo unde există, ele nu pun în pericol pe nimeni. Polemica e normală şi chiar necesară într-un stat ce asigură libertatea de expresie cetăţenilor săi. Dacă se acceptă pluralitatea doctrinară a partidelor politice, de ce se impune cu atîta stringenţă nevoia unificării religiilor, în special a confesiunilor creştine? (3) Oare nu pentru o mai uşoară subordonare politică? Oare nu pentru o manipulare mai lesnicioasă?

De ce ar avea cineva nevoie să controleze bisericile şi grupările religioase? Pentru că sînt grupuri sociale deloc neglijabile, ca să nu spun că în România ortodocşii reprezintă majoritatea electoratului. Înafara factorului numeric, în cazul unei religii, se impune sistemul unic de valori şi cîrmuirea centralizată, care presupune căi proprii de informare a grupului, capabile să dezmintă sau să contrazică o politică sau alta într-un timp în care presa pare să fi devenit atotputernică. Iată de ce Ecumenismul nu este o simplă şi inocentă strădanie a unor lideri religioşi de a aduce pacea în lume, ci o adevărată strategie de reducere la tăcere a unor grupuri sociale cu potenţial politic important.

Industria ţigărilor, a alcoolului şi, mai nou, a prostituţiei şi avorturilor, constituie politicile comerciale care nu ar avea nici un succes într-o societate religioasă. Nu ar aduce bani nici moda şi nici aşa-zisul „show-biss”, după cum nici întreg sistemul bancar, bazat pe camătă. Nu ar putea funcţiona, la proporţiile cunoscute, nici presa, care e întemeiată pe calomnie şi reclamă. Într-un cuvînt, sursele principale de venit ale „afaceriştilor” moderni sînt considerate de către religiile sănătoase ca fiind păcate şi crime împotriva aproapelui şi a umanităţii.

Trebuie să fii debil mental ca să nu simţi nerăbdarea cu care cineva încearcă să pună capăt odată şi pentru totdeauna „gloatei de medievali” care nu înţelege cîţi bani se pierd din cauza amînării unei simple legi. De aici „întîlnirile la vîrf” ale marilor religii şi confesiuni. Că, de, poate dacă le mai forţăm liderii să le închidă gura, poate dacă îi mai amestecăm unii cu alţii, aşa încît să nu mai ştie nimeni cine este, poate că se mai schimbă lucrurile. Se schimbă, tovarăşi, sigur se schimbă. Că doar nu aşa s-a schimbat faţa întregii Europe?

Nu vreau să intru în discutarea doctrinelor religioase pentru a face o ierarhie a lor. Nu mi-am propus să fac un curs de teologie comparată şi nici de apologetică. Este ca şi cum ar trebui să conving pe cineva că manelele sînt ceva diferit de muzica lui Bach, iar Andrei Rubliov e altceva decît meşterii de la Săpînţa. Vreau doar să spun că e umilitor cînd Fratele mai mare, fie că are o singură stea pe frunte, fie că are tot cerul înstelat, vine cu pretenţia să-ţi lumineze bezna în care, chipurile, petreci. Oare chiar putem fi păcăliţi cu onglinjoare şi brichete, ca aborigenii de pe vremea lui Columb? Oare chiar crede cineva că două mii de ani de Ortodoxie pot fi discutaţi cum discuţi un meci de fotbal?

Cu părere de rău, unii ierarhi sînt angrenaţi în această mişcare strict politică, fiind măguliţi cu diplome şi doctorate ale universităţilor străine, în timp ce presa îi numeşte dulce „europeni”, „deschişi”, „cultivaţi”, „luminaţi”. Iar dacă cineva critică şezătorile ecumeniste, îndată e numit comunist retrograd şi moscovit.

Priviţi numai cîtă rumoare a stîrnit papa Benedict cînd a declarat că nu există „biserici surori”, ci doar o singură Biserică, cea de la Roma. (4) Toată lumea s-a scandalizat, pentru că s-a stricat mitul catolicismului împăciuitor creat de imperialismul european în persoana atît de impersonală a papei Ioan Paul II. Chiar dacă nu susţin că harul s-a mutat la Roma, totuşi îl admir pe papa Benedict pentru că a ieşit să apere identitatea turmei sale în faţa pericolului diluării ei totale.

Aşadar, a fost greşită impresia, atît de răspîndită printre ortodocşi, cum că se încearcă o catolicizare a ortodocşilor. Pur şi simplu catolicismul a avut ghinionul să aibă un lider ca Ioan Paul II, care s-a lăsat purtat ca ursul prin tîrguri de dresorii circului mondial. S-ar putea ca următorul „urs” să fie un patriarh ortodox şi toţi catolicii vor crede că se urmăreşte convertirea catolicilor la Ortodoxie.

De fapt, nu se urmăreşte nici una, nici alta, ci distrugerea sistematică atît a Ortodoxiei, cît şi a Catolicismului, după schema protestantă. Protestantismul convine noii orînduiri mondiale, deoarece nu are cultul tradiţiei, iar acolo unde nu este tradiţie, nu există nici principii, nici mentalitate şi, deci, se poate impune uşor orice idee din afară.

Catolicii îşi pierd cu fiecare deceniu identitatea lor confesională. Ceea ce se mai păstrează este doar schema politică. Cîţi catolici ştiu că mesa lor, zisă a Sfîntului Ambrozie, nu mai are nimic din liturghia ambroziană? Şi dacă ar şti, la ce le foloseşte?

Am văzut lupta care se duce împotriva creştinătăţii, începînd de la Protestantism şi pîna la dictatura comunistă, via Revoluţia Franceză. Nu putem cădea în ispita de a crede că cei care se luptă între ei sînt ortodocşii, catolicii şi protestanţii, ci să înţelegem că există un duşman comun care a făcut posibilă această dezbinare.

Nu cred într-o revigorare a creştinătăţii prin unirea celor trei confesiuni, deoarece există o singură Biserică şi ea nu se face din cioburi şi cîrpituri, însă nu cred nici că riscul principal al Bisericii este prozelitismul făcut de o confesiune sau alta, ci politica purtată la vîrfuri. Luther nu a făcut atîta rău Romei, cît i-au făcut papii vînduţi care i-au schimbat prin bule şi sinoade credinţa.

Nici ortodocşii nu mai ştiu cu toţii în ce cred, dar au un cult plin de semnificaţii şi tradiţie. În lume nu există un cult mai bine conservat decît cel al creştinismului ortodox. În esenţa sa, fără să fim chiţibuşari, cultul ortodox are cam 1. 500 de ani. Este un cult plin de istorie, prin slujbele închinate momentelor importante din lucrarea mîntuitoare a lui Dumnezeu şi prin pomenirea sfinţilor din toate timpurile. E un monument de cultură poetică, muzicală, picturală. E un exemplu de contemplaţie superioară, de exegeză biblică şi existenţială. E, dacă vreţi, o fereastră în lumea antică, prin care tot mai mulţi savanţi încep să privească pentru a-şi crea o concepţie cît mai exactă asupra istoriei omenirii.

Ortodoxia a depăşit cuptorul Evului Mediu nu prin exegeţi şi apologeţi, ci prin cultul său. Catolicii au pierdut lupta atunci cînd, renunţînd la cult, s-au încrezut în puterea silogismelor. Am toată convingerea că scrisorile dure la adresa celorlalte confesiuni creştine, a căror inconsistenţă doctrinară nu o apăr, nu fac cît o Vecernie ortodoxă slujită frumos. Ba dimpotrivă, graţie unor astfel de scrisori şi a unui exces de zel s-ar putea să ne trezim cu nişte legi care vor restricţiona cultul ortodox.

Ceea ce se cere este o acţiune de conservare a valorilor Ortodoxiei, fără a le raporta la celelalte confesiuni, care, oricum, există de la sine şi sînt privite de către stat ca organisme separate. Dacă se va admite vătămarea cultului ortodox, prin alinierea lui la „necesităţile vremii”, după modelul catolic, vom pierde Ortodoxia ca prezenţă socială. Sîntem destul de inteligenţi şi de cultivaţi ca să înţelegem că esenţa creştinismului este superioară manifestărilor exterioare cuprinse în cult, dar a micşora importanţa cultului în viaţa Ortodoxiei, este la fel cu a tăia ugerul vacii pe motivul că laptele este mai important decît pielea care îl ţine.

Nu respingem ideea în sine a ecumenismului, ci doar felul în care se face azi. Dimpotrivă, credem că o cunoaştere reciprocă a obiceiurilor şi credinţelor dezvoltate în sînul altor confesiuni creştine este o nevoie care se impune de la sine. Însă în această deschidere, pe care sîntem datori să o avem către toată lumea, este bine să nu uităm că nimeni, niciodată nu va permite o unificare a confesiunilor creştine, decît cu scopul de a le desfiinţa mai uşor. Nimeni, niciodată nu va permite ca vreuna dintre aceste confesiuni să fie exprimată şi înţeleasă în forma ei autentică, ci vom avea despre fiecare doar imaginea pe care o impune momentul politic.

Din nefericire, nici Ortodoxia, nici Catolicismul, nici Protestantismul nu sînt reprezentate de către cei care se întrunesc la şezătorile ecumeniste. Aceste şezători sînt respingătoare atît pentru adunarea ortodoxă, cît şi pentru cea catolică şi protestantă. Faptul că la praznicul ecumenist de la Sibiu mai mult de jumătate din sinodalii BOR invitaţi au lipsit, arată că şi ierarhii, dacă ar fi să-i întrebe cineva, sînt scîrbiţi de circul întîlnirilor ecumeniste.

Decît să umblăm cu căluşe în gură şi noi, şi catolicii, şi protestanţii, am prefera ca societatea liberă europeană să creeze condiţiile unei polemici sincere şi constructive între reprezentanţii tuturor religiilor şi confesiunilor, după modelul partidelor politice. Sau crede cineva că discuţiile despre infailibilitatea papală sau fecioria eternă a Maicii Domnului sînt mai periculoase decît bombele aruncate în Kosovo? Eu zic că nu.

NOTE:

1 Consiliul Mondial (sau Ecumenic) al Bisericilor, fondat în 1948 la Amsterdam, este o comunitate formată din 341 de biserici, provenind din peste 100 de ţări de pe toate continentele. Biserica Catolică nu este membru al acestui Consiliu, dar menţine relaţii de cooperare cu acest organism politic.
2 Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Cap. III – De la gură la ureche. Traducerea românească a cărţii a apărut la, Ed. Antet.
3 Nevoie stipulată şi în noul Statut al BOR: „Sfîntul Sinod Initiaza si cultivă relaţii frăţeşti inter-ortodoxe, relaţii de dialog şi cooperare intercreştină şi inter-religioasă pe plan naţional şi internaţional” (Art. 14, punctul „s”).
4 Nu mult după numirea sa, Papa Benedict a scandalizat pe mulţi printr-o declaraţie a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei care a etichetat Bisericile ortodoxe drept „biserici particulare”, care suferă de o „lipsă”. Congregaţia sublinia şi faptul că angajamentul ecumenic „nu înseamnă că Biserica Catolică renunţă la convingerea că este unica adevarată Biserică a lui Hristos”.

Societatea modernă, cea anunţată de Revoluţia Franceză, debutează prin a se declara liberă de credinţa în Dumnezeu. „Statul creştin” şi-a atras, pînă la urmă, replica „statului ateu”. Polemicile particulare dintre credincioşi şi necredincioşi sînt depăşite pentru a face loc unei adevărate politici antireligioase. Pentru prima dată un stat nu se mulţumeşte cu interzicerea religiei, oricare ar fi ea, printr-un decret sau lege, ci îşi pune problema anihilării totale a sentimentului religios. [1] În acest proces sînt angrenaţi scriitori, savanţi şi artişti, despre care avem toate motivele să credem că au ajuns celebri tocmai pentru că au slujit interesului politic al epocii. Începe epoca marilor propagande, epoca în care tiranii nu mai varsă sîngele în numele lui Dumnezeu, ci în numele poporului eliberat.

Totuşi, toată propaganda ateistă nu face decît să confirme că religiozitatea face parte din structura ontologică a omului. Oricît de inteligentă ar fi această propagandă, pentru că trebuie să recunoaştem că este inteligentă, ea nu reuşeşte decît să opună Religiei o Antireligie.

Studiind psihologia maselor, Gustave Le Bon ajunge la concluzia că societatea modernă exploateză şi readuce în atenţie mitul, în special cel al eroului şi al mîntuitorului. Jordano Bruno, Galileo Galilei, Jana D’arc, oare nu sînt mucenicii epocii noi? Iar Voltaire, Diderot, Anatol France, Karl Marx sau Lenin nu sînt oare noii „mari dascăli ai lumii”? Dar făuritorii noii „religii” merg pînă acolo încît expun „spre închinare” „moaştele” lui Lenin. Paradoxal, nu-i aşa, ca cei care neagă existenţa sufletului şi a vieţii veşnice să „înveşnicească” o grămadă de gunoi, care este trupul mort în viziunea materialistă.

Se cuvenea, dar, pentru noua „religie” şi inventarea unui „dumnezeu”, rol care i-a revenit, după cum se ştie, Ştiinţei.

S-a dovedit însă că înlocuirea lui „zis-a Domnul” cu „ştiinţa a demonstrat” nu a înlocuit deloc credinţa cu raţiunea, ci doar o autoritate cu altă autoritate. Simpla invocare a ştiinţei nu a reuşit să declanşeze în creier o tresăltare a spiritului critic şi nici măcar a gîndirii logice. Oamenii au început să creadă docil tot ce se afirma în numele ştiinţei.

Experienţa ultimelor decenii, cînd milioane de oameni „moderni”, eliberaţi de jugul religiei, au fost escrocaţi de „savanţi” care au demonstrat „ştiinţific” efectul magic al pastilelor de slăbit şi a altor tîmpenii de acest fel, ne demonstrează că Ştiinţa a ajuns, graţie propagandei ateiste, un „dumnezeu” care nu poate fi supus îndoielii.

Poate că, după trei veacuri de modernitate, ne aflăm în plin „ev mediu” ateu? Explozia neopăgînismului, a şamanismului, a vrăjitoriei, în forma ei cea mai sălbatecă, [2] ridică o întrebare la care lumea modernă nu poate răspunde decît în clişeiele lui Jung sau Freud. Oare cîţi înţeleg că doar o religie superioară poate face concurenţă tuturor acestor credinţe şi superstiţii întunecate? Habotnicia cu care omul modern oferă credit tuturor religiilor surogat în numele „libertăţii de expresie” sau a „relativităţii adevărului” este cealaltă faţă a ateismului comunist lansat de Revoluţia Franceză.

În continuare aş vrea să mă opresc asupra tezelor de bază pe care propagandiştii ateismului ştiinţific le-au înaintat împotriva religiei şi să discut felul în care au făcut-o. Pentru aceasta mă voi folosi de schema urmată de „Cartea de căpătîi a ateistului” – Nastol’naya kniga ateista, care mi se pare a fi expresia supremă a propagandei ateiste de pînă acum. Totodată, am studiat, cu această ocazie şi unele afişe anticlericale din perioada stalinistă. În sfîrşit, pentru a nu părea doar un martor răutăcios al ateismului, trebuie să spun că autorul acestor rînduri a crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific şcolit la Universitatea de Filozofie din Leningrad.

Să începem cu teza potrivit căreia religiozitatea nu este proprie şi nici necesară omului, ci a apărut ca urmare a ignoranţei şi a spaimei primilor oameni în faţa fenomenelor naturii.

“Temeiul teologiei stă în absenţa raţiunii şi în sfînta spaimă a strămoşilor noştri în faţa tabloului Universului”, afirmă Anatol France. Ceva mai poetic, aceeaşi idee este exprimată de Schopenhauer: “Toate religiile sînt asemenea licuricilor: pentru a străluci, au nevoie de întuneric”. Jordano Bruno e de părere că “dacă nu ar fi existat credinţa, nu ar fi existat nici ignoranţii”, iar Stendhal crede că “toate religiile se bazează pe frica multora şi îndemînarea cîtorva”. “Toţi oamenii – afirmă Voltaire –, se nasc pe lume cu nas şi cinci degete la mînă, dar nici unul din ei nu vine pe lume cu conceptul de Dumnezeu”. În sfîrşit: “credinţa şi cunoaşterea sînt două talere ale balanţei – cu cît mai sus este una, cu atît mai jos este cealaltă”, spune acelaşi Schopenhauer.

Să afirmi că oamenii au ajuns să creadă în Dumnezeu deoarece se temeau de fulgere şi de tigri, este la fel de stupid cum ai spune că, de cînd s-a „demonstrat” că Dumnezeu nu există, oamenii nu se mai tem de întuneric şi de animalele sălbatice. Iar dacă ignoranţa duce negreşit la credinţa în Dumnezeu, apoi mi se pare că, luînd în calcul nivelul tot mai scăzut al culturii generaţiilor ce vin, exprimat prin succesul filmelor şi a muzicii mai mult decît proaste, ar trebui să asistăm la o întoarcere în masă la credinţa în Dumnezeu, ceea ce nicidecum nu se întîmplă. De vreme ce există savanţi credincioşi, cum ar fi doctorul Paulescu, [3] descoperitorul de fapt al insulinei, sau chirurgul episcop Voino Iasineţki, [4] părintele chirurgiei septice (şi Laureat al Premiului Stalin, ironia soartei!), iar pe de altă parte există destui necredincioşi ignoranţi în multe privinţe, trebuie să admitem că ipoteza potrivit căreia neştiinţa duce în mod fatal la credinţa în Dumnezeu nu se verifică.

Propaganda ateistă este de la bun început tendenţioasă şi, oricît de ştiinţifică ar încerca să pară, totuşi nu respectă normele necesare unui discurs ştiinţific. Amestecul de subiectivitate este mare, mai ales în ceea ce priveşte comentarea Bibliei. Un pastor anonim din Evul Mediu sau Mark Twain pot deveni autorităţi indiscutabile în materie de bibleistică. Pentru propagandiştii ateismului, Biblia nu are cadru istoric şi nici cultural, ci pare a fi o Carte de oaspeţi în care şi-au notat impresiile o seamă de pelerini întîmplători. Toate comentariile aduse Bibliei degajă un diletantism arogant şi se fac întotdeauna pornind de la pasaje rupte din context, ceea ce pune într-o lumină nedemnă pe orice comentator.

Iată o mostră de „exegeză biblică” în manieră ateistă în care acuzele nu sînt argumentate, ci trebuie acceptate de la sine:

Încă nu a existat nici un băieţel şi nici o fetiţă protestantă a căror minte să nu fie întinată de Biblie. Nici un copil protestant nu rămîne curat după ce face cunoştinţă cu Biblia. Iar împiedicarea acestei întîlniri este imposibilă… În toate familiile protestante din lume Biblia îşi împlineşte lucrarea neagră a răspîndirii păcatului şi a gîndurilor păcătoase şi murdare în rîndul copiilor. Ea săvîrşeşte această lucrare murdară mai mult decît celelalte cărţi murdare ale lumii creştine, luate împreună, ba chiar de o mie de ori mai mult! [5]

Propaganda foloseşte doar cazurile nefericite din lumea credinţei. De exemplu, foloseşte argumentele anticlericale ale protestanţilor, dar, puţin mai încolo, îi desfiinţează pe protestanţi cu citate din Mark Twain sau Nietszche. Înfierează aberaţiile unor eretici, dar nu spun că Biserica însăşi a condamnat acele exagerări şi erori de gîndire. Cu alte cuvinte, tipul de religiozitate al unui Augustin sau Grigore de Nissa este pus pe aceeaşi tavă cu religiozitatea şamanilor. După ce citeşti cărţile de propagandă ateistă, rămîi cu impresia că, în două mii de ani de creştinism, nu a existat nici un om deştept, iar dacă s-a şi întîmplat să fie vreunul, acela neapărat a sfîrşit prin a deveni necredincios.

Aşadar, propagandiştii nu-şi propun o cercetare a Bibliei, ci doar desfiinţarea ei în stilul desfiinţării unui adversar politic. Clerul şi adepţii lor sînt văzuţi ca o clasă politică a cărei platformă electorală este Evanghelia. De aceea toate reproşurile ateilor au în ele usturimea şi aroganţa unor canditaţi aflaţi în plină campanie electorală.

Pentru Nietzsche religia devine singurul factor de stagnare al progresului omenirii, deşi în toată Biblia nu se găseşte nici o replică negativă la adresa progresului de orice fel. Citate precum „fericiţi cei ce plîng” sau „dacă te loveşte cineva peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt” sînt interpretate ca o încurajare a asupririi poporului de către tirani. Preoţii sînt singurii vinovaţi de instaurarea unui regim politic bazat pe inechitate socială, de aceea, singura cale de a deveni liberi şi egali este desfiinţarea preoţiei, cu Dumnezeu cu tot. Aşa se face că ateismul militant, făgăduind eliberarea eternă a speciei umane, ajunge să robească milioane de oameni, omorîndu-i de cele mai multe ori, în numele libertăţii.

Prin urmare, polemica intelectuală, bazată pe raţionamente şi logică, se transformă în propagandă politică, bazată pe slogane şi lozinci, care ţintesc mai mult frustrările şi nemulţumirile maselor, decît intelectul lor. De aceea este de neapărată trebuinţă să spunem că ateismul militant nu a avut scopul să combată religiozitatea, ci să desfiinţeze o categorie umană: creştinii, asupra căror a fost pornit un adevărat genocid în Franţa, în Rusia, în România şi oriunde au ajuns ateii la putere.

Propaganda ateistă a folosit întotdeauna energia maselor, adică a ştiut să ia „trenul din mers”. Aşa se face că, la început, propagandiştii critică robia credincioşilor pe cîmpurile mănăstirilor, iar în vremea colectivizării credincioşii sînt reprezentaţi ca unii care nu muncesc, ci doar se roagă. Care dintre acestea două sînt adevărate: au devenit credincioşii leneşi, odată cu colectivizarea, sau odinioară, cînd munceau din zori şi pînă-n noapte, nu se rugau?

Mai sînt şi alte paradoxuri vrednice de mirare. De exemplu, Biblia este declarată o carte „pentru proşti”, dar, la nevoie, cum ar fi o campanie de distrugere a icoanelor şi a simbolurilor religioase, propagandiştii îşi aduc aminte de interdicţia vetero-testamentară: „să nu-ţi faci chip cioplit”. Deci, se transformă în apologeţii purităţii credinţei. Sau, pe de o parte, iau în derîdere ascetismul monahilor, elogiind plăcerile vieţii, iar pe de alta, critică preoţii bogaţi şi petrecăreţi. Oare nu pentru aceştia au fost spuse cuvintele: „V-am cîntat de veselie şi n-aţi jucat, v-am cîntat de jale şi nu aţi plîns”? [6]

Nu vin să apăr deloc slăbiciunile şi căderile adunării creştine, în special cele ale clerului, ştiind că şi lenea, şi incultura, şi apucăturile tiranice nu au fost deloc străine oamenilor Bisericii, ci am ţinut doar să subliniez faptul că ateismul „ştiinţific” nu este chiar atît de ştiinţific cum vrea să pară. Avem de a face cu o simplă unealtă politică în mîna unei noi orînduiri mondiale care, se pare, a descoperit cea mai sigură cale de robire a maselor: uciderea lui Dumnezeu.

Nu trebuie să credem că propaganda ateistă a luat sfîrşit. La nivel mondial, ea se desfăşoară cu o frenezie mai aprigă decît odinioară. Posturi de televiziune precum Discovery şi National Geographic lansează periodic filme care ţintesc desfiinţarea creştinismului într-o manieră care, deşi pare mai elegantă, totuşi nu este foarte diferită de cea a propagandismului sovietic.

Despre aşa-zisa Evanghelie a lui Iuda, ca să luăm doar una din găselniţele posturilor de televiziune citate, se spune că a fost găsită în Pustiul Egiptean şi că, cel mai probabil, a aparţinut unui monah din obştile care erau numeroase în acea zonă în secolele IV-V. Înafară de faptul că, potrivit statutului pahomian, ajuns pînă la noi, monahii erau datori să înveţe Noul Testament pe derost, deci ştiau prea bine ce este Evanghelia şi nu o puteau confunda cu un apocrif gen Evanghelia după Iuda, trebuie să ne punem mari semne de întrebare asupra existenţei documentului însuşi la care se referă National Geographic. Este jenant ca un documentar cu pretenţii ştiinţifice să afirme că manuscrisul original, după ce a fost găsit, s-a pierdut, dar s-a păstrat o traducere a sa în limba engleză. Aşadar, am prins un peşte mare, atîta doar că l-am scăpat, dar o să vă povestim cum era peştele, ca să mîncaţi pe săturate.

Ţinînd cont că trăim şi activăm într-o societate zidită pe lozinci, oamenii Bisericii trebuie să-şi dezvolte o strategie pe măsură, ca nu cumva, dorind să apere interesele credincioşilor, să declanşeze mecanismul, atît de bine întocmit, al clişeelor şi prejudecăţilor ateiste. Biserica încă nu s-a eliberat de imaginea pe care i-a făurit-o propaganda ateistă, de aceea, orice predicator trebuie să aibă în vedere şi această realitate, atunci cînd predică.

De exemplu, argumentul ortodoxismului milenar al poporului român, sună pentru mulţi ca o chemare la supunere oarbă faţă de regimul politic. Iar impunerea studierii religiei în şcoli poate fi înţeleasă ca o ameninţare la rigoarea sistemului de învăţămînt în general. Biserica încă nu a învăţat să poarte o polemică avînd în vedere întregul mecanism al manipulării şi dezinformării care se face prin mijloacele de informare în masă. Trebuie să ţinem seama de şablonizarea gîndirii omului modern care, datorită ritmului alert de viaţă, nu mai poate urmări raţionamentele logice, ci reţine doar sloganele. Biserica, mai întîi trebuie să-şi elimine din vocabular expresiile şi cuvintele care riscă să declanşeze clişee gen: ortodoxie = Ev Mediu = refuzul progresului tehnic şi intelectual = docilitate faţă de regimurile politice = ostilitate faţă de modernitate.

În sfîrşit, fiecare predicator, pornind de la cele zise pînă acum, cercetînd el însuşi mecanismele de manipulare şi de spălare a creierului practicate în epoca noastră atît de liberă, poate să-şi cultive o atitudine adecvată şi un discurs pe măsură. Altminteri, propaganda ateistă, cercetînd discursul tradiţional al preoţimii, care, trebuie să recunoaştem, nu este deloc imprevizibil, a reuşit să golească de sens, dacă nu chiar să umple de sensuri contrare, mai toate expresiile cheie din predicile bisericeşti. Prin urmare, predicatorilor de azi le revine misiunea de a reîmprospăta limba predicii, nu în sensul de a o umple de neologisme, ci acela de a o scoate de sub imperiul şabloanelor, conservînd, în acelaşi timp, bogăţia filozofică şi morală a Ortodoxiei.

NOTE:

1 Politica Revoluţiei Franceze a dus pînă acolo că, în Şedinţa Camerei Deputaţilor a Franţei din 28 octombrie 1904 deputatul Guyot Villeneuve a dat citirii „fişele de denunţare” asupra a 25.000 de ofiţeri francezi întocmite de Francmasonerie în complicitate cu Guvernul. Scopul acestui „vast serviciu de spionare asupra tuturor funcţionarilor”, cum îl numeşte J. Bidegain, nu a fost altul decît identificarea şi excluderea din sitem a tuturor funcţionarilor creştini. (Vezi Dr. Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria).

2 De exemplu, în SUA, grupările oculte şi chiar satanice declarate sînt îngăduite ca forme normale de religiozitate.

3 Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931), om de ştiinţă român, medic şi fiziolog. A descoperit hormonul antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai tîrziu Insulină. A studiat medicina la Paris, obţinînd în 1897 titlul de Doctor în Medicină, iar în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la cîine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. În 1921 Paulescu publică descoperirea principiului activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina în “Comptes rendues des séances de la Société de Biologie et de ses filiales”, 1921, vol. LXXXV. no. 27, Paris, Ed. Masson et Comp., şi în revista de specialitate din Belgia, “Archives Internationales de Physiologie”, vol. XVII. Deşi aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni enunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch.Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei (noua denumire dată principiului activ din pancreas), Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină din anul 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni. În 1993 Academia Română i-a acordat doctorului Paulescu titlu de membru de onoare postmortem. Savantul Nicolae Paulescu a fost creştin declarat.

4 Valentin Felixovici Voino-Iasineţki (1877-1961), renumit chirurg sovietic, autorul celebrului Tratat de chirurgie septică (apărut pentru prima dată în 1934), devenit carte de căpătîi pentru generaţii de chirurgi, pînă astăzi, operă pentru care, în mod paradoxal, a fost răsplătit cu Premiul Stalin. Primind călugăria în taină, cu numele Luca, a fost apoi hirotonit episcop. A fost condamnat în lagărele comuniste. Ca slujitor al Bisericii, a continuat să practice chirurgia, fiind rechemat din lagăr în perioada celui de al doilea Război Mondial. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfînt.

5 Citat atribuit lui Mark Twain.

6 Evanghelia după Matei 11, 17