“Cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii”

Extras din cartea “Cugetarile unei inimi smerite. Un document din secolul al XV-lea despre viata duhovniceasca“, continand profetia cutremuratoare, de o insemnatate exceptionala, a unui batran duhovnicesc anonim din zona Constantinopolului de pe la 1400, consemnata de un anume monah Vasile:

“Monahul Vasile scrie: Asa cum am zis mai-nainte, batranul de vrednica pomenire arareori iesea din singuratate, si numai dintr-o nevoie oarecare, miscat de dragostea pentru ucenicii sai, venea la noi si ne zidea cu dulceata si intelepciunea cuvintelor sale. Fusesem plecat timp de multi ani si, dupa ce m-am intors in Constantinopol, am aflat ca batranul cuvios nu se simtea bine, drept care am dorit tare mult sa-l vad inainte ca Domnul sa-l cheme din viata aceasta. Cativa dintre fratii nostri au vrut sa-l viziteze impreuna cu mine.

Sosind la usa chiliei sale, l-am intrebat pe batran prin slujitorul chiliei daca ne-ar putea folosi cu binecuvantarea si cu unele cuvinte de invatatura. Batranul si-a aratat bunavointa sa se supuna cererii noastre si, cerand sa ni se aduca ceva de-ale gurii, ne-a indemnat sa sedem pe iarba, aproape de chilia sa, si sa ne odihnim de calatorie. Indata a venit si el. Era tot numai par alb, era de statura medie, oarecum aplecat de spate; avea un zambet calduros si se uita cu bunatate in jur la fiecare dintre noi. Adesea ochii lui se umpleau de tristete, caci i se facea mila de intreaga lume care se afundase in pacate si nenorociri. Ori de cate ori vorbea de acestea, batranul isi pleca capul si plangea.

Ne-am asezat in semicerc si l-am ascultat pe batran atent cufundati in cuvintele lui. Ne vorbea de cat de mult doreste Dumnezeu mantuirea noastra, si cum a facut toate cele de trebuinta pentru aceasta. Mila si ajutorul Sau plin de har sunt fara masura si se intind atat catre pacatosi, cat si catre drepti, fara partinire, cerand din parte-ne foarte putin pentru mantuirea sufletelor noastre. Masa ospatului credintei este plina pana la refuz, dar oamenii nu se ingrijesc de mantuirea sufletelor lor si nu vor sa auda chemarile Domnului.

Chiar cuvintele “mantuire” si “a te mantui” arata o primejdie cumplita: alaturam aceste cuvinte unei intelegeri conform careia ele ar prevesti o mare primejdie sau nenorocire; de pilda “mantuit de foc”, “mantuit de la pieire”, “mantuit in timpul unui atac vrajmas” etc. Iar ele trebuie sa dea pricina omului sa fie deosebit de prevazator in viata si sa aiba o dorinta arzatoare de a se mantui; ele trebuie sa ne aprinda credinta in Mantuitorul si dragostea pentru El. Dar acum, oamenii nu au nici o grija de aceasta, zicand ca aceasta lume pamanteasca, cea care ni se arata ochilor, este singura lume care exista. Ei nu stiu ca lumea intelegatoare este temeiul si esenta lucrurilor. Asadar intreaga lume pamanteasca, materialnica, cuprinsa in masuri precum inaltimea, latimea, adancimea si greutatea, fiinteaza pe taramul timpului, care pe toate le duce spre nimicire, caci timpul este slujitorul mortii. Timpul a inceput odata cu caderea omului in pacat si va dainui numai pana la sfarsitul istoriei acestei omeniri muritoare. Prin contrast, lumea intelegatoare este in afara acestor marginiri, in afara legaturilor si masurilor; este nesfarsit de imbelsugata, vesnica si nestricacioasa.

Cuviosul batran mai zicea si ca vremuri groaznice se apropie. Vrajmasii Domnului Iisus Hristos vor lua in captivitate intreg pamantul, iar Marea Biserica[1] va inceta sa fie biserica a lui Dumnezeu. Mari nenorociri se vor abate pe pamantul romeilor[2], si, prin marea judecata a lui Dumnezeu, va inceta sa mai fie. Oamenii vor pieri, orase vor fi nimicite, chiar neamuri intregi vor pieri, caci nimic nu este nou sub soare decat sufletul omului, care este facut dupa chipul si [spre] asemanarea lui cu Dumnezeu. Nu cautati ajutor la crestinii din Apus, nadajduind ca ei sa ia armele si sa apere mostenirea crestina obsteasca. Nu nadajduiti in aceasta. Caci crestinii apuseni nu sunt crestini; ei sunt pagani. Chiar si noi, ortodocsii, avem multe lucruri care sunt pagane.

Frate, nu te intrista la cuvintele mele, ci cerceteaza-ti sufletul. Uita-te numai cati idoli primesti: Mercur – zeul lacomiei; Afrodita – zeita concupiscentei; Ares – zeul maniei etc.; si, in centru, Zeus – tu cu iubirea de sine si iubirea placerilor. Da, frate, avem multe paganatati, caci noi, ortodocsii, suntem pacatosi, atat din parte cat si ca neam. Totusi, noi suntem pagani la suprafata, in vreme ce in adancul sufletelor suntem crestini, caci in smerenia noastra noi il avem pe Hristos in inimile noastre. Si, de aceea, in ciuda pacatelor noastre, intru smerenia noastra adusu-Si-a aminte de noi Domnul[3]. Neamurile apusene sunt crestine la suprafata, dar in inimle lor, in sufletele lor, ei sunt pagani. Noi, ortodocsii, ne intristam pentru idolii care traiesc in sufletele noastre, dar intru smerenia noastra cadem inchinandu-ne inaintea Domnului, dorind din toata inima sa fim ai Lui. Cu toate acestea, in cazul apusenilor, crestinismul lor este ca o arama cu un strat subtire de aur; restul este cu totul pagan, caci inauntrul sufletelor lor ei se pleaca idolilor lor, iar acesti idoli imparatesc intru ei. Sunt mandri, si Hristos nu locuieste in inimile lor. Din aceasta pricina, noi, ortodocsii, suntem cu adevarat pagani – la suprafata – dar in adanc suntem crestini; in vreme ce latinii apuseni sunt crestini la suprafata, dar pagani pe dinauntru. De aceea, nu va asteptati ca ei sa ne ajute. Noi, ortodocsii, le suntem straini.

Bineinteles, in fiecare neam exista oameni buni si smeriti care-L poarta pe Hristos in inimile lor si in modul lor de viata. Dar nu exista nimic in stare sa egaleze sau care sa se compare cu harul Ortodoxiei. Aceasta este o credinta de-suflet-mantuitoare; aceasta este o credinta care ne aduce smerenie; aceasta este o credinta care ne ridica la Hristos; aceasta este o credinta plina de bucurie, o credinta care imbratiseaza pe toti oamenii, o credinta de o frumusete de negrait, o credinta dumnezeiasca! O, crestini ortodocsi, fiti recunoscatori lui Dumnezeu ca sunteti ortodocsi! O, ce fericiti suntem noi, crestinii ortodocsi, ca suntem ortodocsi!

Dar aceasta inca nu este sfarsitul lumii. Sfarsitul lumii va veni mai tarziu, iar timpul venirii sfarsitului sta in mainile lui Dumnezeu – dar si in mainile oamenilor.

Atunci cand raul omenesc isi atinge punctul culminant, Dumnezeu Isi va trimite secera pentru seceris. Cata vreme sunt impreuna cu cei rai, dreptii inca vor trai pe pamant, si cata vreme Biserica lui Hristos va dainui, fara a-Si manji hainele (cf. Apoc. 3: 4), raul din lume n-are nici o putere sa se desavarseasca. Dar atunci cand nici un drept nu va mai fi pe pamant, cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii; va arde si va disparea in uitare pentru ca o lume noua si desavarsita sa se nasca si in care dreptatea sa locuiasca (cf. II Petru 3: 9-12). La venirea sfarsitului lumii, toate suferintele prin care lumea si neamurile au trecut pana atunci nu se pot compara cu acele suferinte care vor veni asupra lor in aceasta vreme. Un timp de nenorociri va cuprinde intreaga lume; oamenii se vor uri unii pe altii, se vor teme unii de altii, nu se vor increde unii intr-altii; suferintele vor lasa loc altor suferinte si mai mari: frica – unei frici mai mari; primejdia – unei primejdii mai mari; durerea – unei dureri mai mari; tristetea – unei tristeti mai mari. Dar oamenii nu se vor invata minte; nu vor alerga la Dumnezeu, Care-i poate izbavi. Dimpotriva, oamenii se vor impietri din ce in ce mai mult, si toata viata duhovniceasca se va vesteji.

Omul va deveni atât de plin de răutate, atât de înjosit ca urmare a întărâtării şi stăpânirii patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimă, întunecat şi cu totul epuizat de singura grijă de a supravieţui, încât pentru viaţa duhovnicească el nu va avea nici bunăvoinţă, nici loc în inima sa. Nu va mai rămâne nici o călăuză duhovnicească, deoarece şi aceştia vor urma căile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovniceşte profanate de către păstori nevrednici. La apogeul acestor suferinţe şi al haosului din lume va apărea Antihrist.

El va veni ca un făcător de pace, un conducător bun şi înţelept, care poate aduce lumea în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaş al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran şi un făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut pe nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată. Fiecare persoană va fi pecetluită; fiecare amănunt sau element al muncii sale şi al vieţii acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare mişcare a facultăţilor mintale va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva înfăţişarea feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducătorului lumii, adică a Antihristului. Toată lumea va purta „măşti de piatră”. Toată munca, fiecare metru pătrat de pământ, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist.

Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundaţiile; tornade şi furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspăimântătoare; erupţii vulcanice, cutremure şi boli între oameni, animale şi plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pământul, nemaiprimindu-şi binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, şi astfel se va sărăci cu totul. Şi numai celor care au primit pecetea Fiarei, adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme, deşi în cele mai slugarnice şi josnice condiţii de sărăcie totală şi dispreţ pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o de la Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevărat o împărăţie drăcească pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele [stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creaţiei, iar tot acest univers urmează să piară pentru ca, după aceasta, să poată fi îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veşnicie, după cuvintele Apostolului: Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune (I Cor. 15: 53)”.

Ati auzit cuvintele Mantuitorului: Iar indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui (Matei 24: 29). Iar Proorocul zice: Soarele se va intuneca si luna va fi rosie ca sangele, inainte de venirea zilei celei mari si infricosatoare a Domnului (Ioil 2:31). Un alt Prooroc zice: Luceferii de pe cer si gramezile de stele nu-si vor mai da lumina lor; soarele se va intuneca in rasaritul lui si luna nu va mai straluci (Is. 13: 10). Si iarasi: Pentru aceea, blestem va manca pamantul, ca au pacatuit cei ce locuiesc pe dansul: pentru aceea, saraci vor fi cei ce locuiesc pe dansul, si vor ramane oameni putini…Trecut-a toata bucuria pamantului…Tulbura-se-vor apele marii… Se vor clatina temeliile pamantului, cu tulburare se va tulbura pamantul, si cu lipsa se va lipsi pamantul… Si se vor cutremura toate puterile cerului, si se va invalui cerul ca o hartie. Si toate stelele vor cadea ca frunzele pe vita, si cum cad frunzele de smochin (Is. 24: 6, 11, 14, 18-19; 34: 4).

Iar in Apocalipsa citim: Si m-am uitat cand a deschis pecetea a sasea si s-a facut cutremur mare, soarele s-a facut negru ca un sac de par si luna intreaga s-a facut ca sangele. Si stelele cerului au cazut pe pamant, precum smochinul isi leapada smochinele sale verzi, cand este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat in laturi, ca o carte de piele pe care o faci sul, si toti muntii si toate insulele s-au miscat din locurile lor (Apoc. 6: 12-14).

Dupa cuvintele unui vechi scriitor, va veni “o astfel de vreme in care nimeni nu va mai dori sa traiasca; nelinistea va creste de pe-o noapte pe alta, iar ingrijorarea de pe-o zi pe alta”. Inainte de sfarsitul lumii, neamurile vor vedea agonia universului care trebuie sa piara pentru ca Dumnezeu sa le faca din nou pe toate nestricacioase si nepieritoare. Si intocmai cum trupurile noastre se vor face la Inviere nestricacioase, tot astfel este cu putinta ca si noul univers sa fie patruns de materia duhovniceasca. In zilele noastre, prin “materie” si “duh” intelegem doua lucruri fara legatura intre ele, dar ele se vor uni intr-o singura intelegere, fara deosebire.

Aceasta lume a imbatranit si s-a istovit din pricina pacatului si a raului din lumea intreaga. Noua lume va fi condusa prin dreptatea lui Dumnezeu, drept care ea va fi vesnica si frumoasa. Marele Apostol zice: Si am vazut cer nou si pamant nou. Caci cerul cel dantai si pamantul cel dintai au trecut.. Si Cel ce sedea pe tron a grait: Iata, noi le facem pe toate (Apoc. 21: 1, 5). Dar inainte ca aceasta sa vina, vor fi nenorociri infricosatoare, iar Biserica lui Hristos va fi prigonita pana la limita, pana la a incerca sa o stearga de pe fata pamantului, dar atata vreme cat dumnezeiasca Liturghie se va savarsi de catre preoti plini de har, imparatia lui Satan nu se poate instaura pe pamant. In fiecare dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeu este prezent pe pamant, iar Liturghia este o vestire a biruintei lui Hristos asupra diavolului si a mortii. Prigonirea Bisericii va fi pe fata si intr-ascuns, in taina si aratata, lovind in oameni luati in parte si lovind in toti, peste tot si prin toate mijloacele. Vor fi un anumit numar de mucenici: cati la numar, numai Dumnezeu stie; vor fi de asemenea si multi apostati, care vor primi pecetea Fiarei; intr-un numar foarte mare vor fi cei indiferenti, care si ei se vor supune in toate lui Antihrist. Puterile raului i-au pregatit pe acesti apostati cu mult timp in urma, pe aceste fiinte slabe si bune de nimic. Secole de-a randul puterile raului au sapat la temelia Bisericii. Asa cum a trebuit sa treaca secole pentru a se pregati venirea lui Hristos, tot asa si pregatirile pentru venirea lui Antihrist au inceput inca din primii ani ai crestinismului, dupa cum scrie Sfantul Apostol Pavel: Taina faradelegii se si lucreaza ( II Tesal. 2: 7). Dar sa stiti ca chiar si cele mai mari puteri ale iadului, portile iadului, nu vor birui Biserica (Mt. 16: 18), impreuna cu care Domnul nostru Iisus Hristos a fagaduit sa fie pana la sfarsitul veacului (cf. Mt. 28: 20). Aceasta Biserica va fi prigonita neincetat si fara mila; ea se va ascunde in pesterile si adancurile deserturilor. Harul lui Dumnezeu se va odihni peste slujitorii Ei, si Dumnezeu nu va ingadui ca marele vrajmas sa-i ucida. Dumnezeiasca Liturghie va fi savarsita pana in ultima zi a existentei acestei lumi. Fratilor, luati aminte la semnele venirii sfarsitului lumii, semne pe care Domnul Iisus Hristos ni le-a descoperit, si nu va slabiti credinta in Dumnezeu”.

---

[1] Sfanta Sofia

[2] Bizantinii se numeau pe sine “romei”, Constantinopolul fiind considerat a doua Roma.

[3] Ps. 136: 23.

• Puteti citi si o recenzie la aceasta carte in revista Credinta Ortodoxa: Toate se vor umple de Antihrist

sursa: Război întru Cuvânt

Toate se vor umple de Antihrist

Sub acest generic, editurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa ne restituie unul din cele mai importante documente ale ortodoxiei, Cugetările unei inimi smerite, text scris în secolul al XV-lea de monahul Vasile şi păstrat în Biblioteca Vaticanului, de unde a fost readus la lumină în tălmăcirea lui Ştefan Voronca.

Manuscrisul are la bază notele făcute de monah în urma discuţiei cu un bătrân ascet, vieţuitor într-una din mănăstirile din preajma Constantinopolului, adnotate la rândul lor de traducător, care ne înlesneşte astfel mai buna înţelegere. Bunăvoinţa bătrânului de vrednică pomenire de a-şi primi ucenicii în momente de cumpănă, ce prevesteau trecerea sa la Domnul, ne-a încălzit şi nouă inimile, întrucât dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor sale ne-au copleşit din prima clipă, cu atât mai mult cu cât acestea se constituie nu numai într-un îndrumar de viaţă duhovnicească, ci şi într-un avertisment cutremurător privitor la venirea Antihristului.

Pentru orice minte lucidă, profeţiile bătrânului rămas anonim ar trebui să ne pună serios pe gânduri, deoarece vremurile groaznice prevăzute de el că vor veni sunt mult mai aproape decât de închipuim şi, dacă nu revenim la dreapta credinţă şi la pocăinţă, există pericolul real ca vrăjmaşii Domnului nostru Iisus Hristos să ia în captivitate întreg pământul, iar Marea Biserică să înceteze să mai fie biserică a lui Dumnezeu.

„Omul – ne atenţionează ascetul – va deveni atât de plin de răutate, atât de înjosit ca urmare a întărâtării şi stăpânirii patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimă, întunecat şi cu totul epuizat de singura grijă de a supravieţui, încât pentru viaţa duhovnicească el nu va avea nici bunăvoinţă, nici loc în inima sa. Nu va mai rămâne nici o călăuză duhovnicească, deoarece şi aceştia vor urma căile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovniceşte profanate de către păstori nevrednici. La apogeul acestor suferinţe şi al haosului din lume va apărea Antihrist. El va veni ca un făcător de pace, un conducător bun şi înţelept, care poate aduce lumea în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaş al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran şi un făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut pe nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată. Fiecare persoană va fi pecetluită; fiecare amănunt sau element al muncii sale şi al vieţii acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare mişcare a facultăţilor mintale va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva înfăţişarea feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducătorului lumii, adică a Antihristului. Toată lumea va purta „măşti de piatră”. Toată munca, fiecare metru pătrat de pământ, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist. Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundaţiile; tornade şi furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspăimântătoare; erupţii vulcanice, cutremure şi boli între oameni, animale şi plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pământul, nemaiprimindu-şi binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, şi astfel se va sărăci cu totul. Şi numai celor care au primit pecetea Fiarei, adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme, deşi în cele mai slugarnice şi josnice condiţii de sărăcie totală şi dispreţ pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o de la Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevărat o împărăţie drăcească pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele [stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creaţiei, iar tot acest univers urmează să piară pentru ca, după aceasta, să poată fi îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veşnicie, după cuvintele Apostolului: Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune (I Cor. 15: 53)”.

Îndemnul firesc în urma acestor înfricoşătoare prevestiri este să luăm aminte la semne şi pe cât posibil să amânăm instaurarea acestei agonii, ştiut fiind că „timpul venirii sfârşitului stă în mâinile lui Dumnezeu – dar şi în mâinile oamenilor”. O putem face numai preţuind timpul vieţii încredinţat de Dumnezeu pentru a lucra la mântuirea sufletului, numai fiind în permanenţă treji şi priveghind ca vrăjmaşii să nu ne apuce aripile, numai suferind ispitele pentru a ne face ostaşi încercaţi ai lui Hristos, numai primind cu bucurie şi vrednicie Duhul Sfânt, numai lăsându-ne, aidoma bătrânului, răpiţi în rugăciune.

Şi dacă vrăjmaşul nostru din afară este diavolul, care ne „atacă din toate părţile şi niciodată nu ne dă pace, şi faţă de care neîncetat trebuie să stăm împotrivă”, la fel de atenţi se impune să fim şi cu vrăjmaşul existent înlăuntrul inimilor noastre, care se metamorfozează în griji, frământări, mâhniri, primejdii, rele împrejurări şi oamenii cei răi din lumea înconjurătoare, apoi în „timpul însuşi care ne mănâncă viaţa, ducându-ne spre bătrâneţe şi la neputinţele acesteia, astfel că la temelie avem foarte puţin timp pentru a lucra la mântuirea sufletelor noastre”.

Scopul oricărui creştin ar trebui, aşadar, să fie înfrângerea acestor vrăjmaşi, pentru a putea să „venim la Dumnezeu şi să stăm în el pentru totdeauna”. Aceasta cu atât mai mult cu cât „Dumnezeu a luat asupra Sa omenitatea, şi pentru că Dumnezeu-Omul a adus în firea umană viaţă, sfinţenie şi nemurire, îndreptând, înnoind şi înviind astfel firea umană, cu acest leac în firea omenească, El a biruit păcatul şi moartea. Omului, adică fiecărei persoane, i se cere să-şi însuşească acest leac şi să folosească acea putere dumnezeiască pe care Hristos i-a dat-o omului pentru ca el să poată birui înăuntrul său urmările Căderii. Este firesc ca omul să primească harul; dacă nu-l va primi, nu se va mântui.”

În viziunea bătrânului ascet, rolul harului Duhului Sfânt în mântuire este vital, pentru că nu este suficient numai să te fereşti de păcat sau să ai hotărâre în inimă dacă nu ai şi ajutor de sus, ajutor fără de care „este cu neputinţă a fi mântuit, căci războiul tău nu este o luptă între om şi alt om, ci o luptă a unui muritor împotriva morţii, lupta cărnii împotriva duhurilor netrupeşti ale răului, lupta unei fiinţe umane neputincioase împotriva prinţului acestei lumi; şi numai prin harul Duhului Sfânt eşti destul de tare să-ţi biruieşti potrivnicii”.

Pornind de aici, cea mai însemnată cerere la Dumnezeu nu este aceea de a ne da bogăţii, sănătate sau cine ştie ce alte minunăţii, de a ne feri de greutăţi şi de necazuri, ci de a-L implora să ne dea harul Duhului Sfânt şi de a ne „umple sufletul până la revărsare, până la capătul puterilor”. Altfel spus, trebuie să cerem să ne „primească, încă din viaţa aceasta, în Împărăţia Cerurilor”, să ne dea „arvuna şi începutul viitorului, desfătarea cea veşnică”.

Avem, tocmai de aceea, datoria de a ne preda voii lui Dumnezeu, fără însă a renunţa la lupta cu vrăjmaşul, ci, dimpotrivă, apucând armele, mustrându-ne pentru slăbiciune şi respingând atacurile cu convingerea neţărmurită că suntem ostaşii lui Hristos şi că, ieşind învingători, ne vom bucura de „pace, cinste şi fericire în veacul ce va să vină”.

Cu alte cuvinte, nu e neapărată nevoie să aşteptăm Apocalipsa pentru a ne întâlni cu Hristos, ci putem să ne întâlnim cu El încă de pe acum, trăind în smerenie, scăpând de păcatul aruncării vinii asupra altora, făcând fapte bune, folosind, practic, fiecare clipă pentru Dumnezeu. Smeritul bătrân, căruia i se umpleau ochii de tristeţe numai din mila ce i se făcea faţă de întreaga lume ce se afundase încă din vremea sa în păcate şi nenorociri, ne dă suficiente pilde şi sfaturi pentru a ne putea mântui, între care putem aminti căutarea oamenilor purtători de Dumnezeu, citirea cărţilor duhovniceşti, facerea de bine altora, dăruirea totală pentru a recâştiga comoara pierdută şi a o păzi de furi. Excelentă ni s-a părut, bunăoară, pilda legată de votul tăcerii, ştiut fiind că pentru orice cuvânt rostit în deşert vom da socoteală în ziua judecăţii, dar nu mai puţin lămuritoare sunt şi referirile la Vechiul şi Noul Testament şi, mai ales, delimitarea clară între creştinul ortodox şi cel apusean, care în viziunea sa nu e creştin, ci păgân.

O restituire cu adevărat de excepţie, o carte vie la cinci secole de la scriere, inspirată de harul Duhului Sfânt, redată nouă tot prin pronie cerească şi indispensabilă în lupta mereu mai aspră cu duhurile acestor vremuri prevestitoare de Apocalipsă şi cu noi înşine. Căutaţi-o şi vă asigur că nu o veţi lăsa din mână până ce nu veţi ajunge la ultima filă!

sursa: Credinta Ortodoxa