„Biserica nu are cum să fie apolitică”

POZIŢIONARE Teologul Radu Preda este convins că politica BOR nu va fi niciodată similară cu a partidelor, având în vedere vocaţia socială a instituţiei

Biserica Ortodoxă Română a intrat nepregătită în jocul lumii, după 1989, fapt ce a generat un „afect antiortodox”. Concluzia îi aparţine profesorului de telogie Radu Preda, alături de care, „La masa Adevărului”, am ridicat întrebări şi am oferit răspunsuri pentru frământările Bisericii. Acea Biserică din care facem parte cu toţii, nu doar ierarhii şi preoţii. În rândurile care urmează vă propunem un dialog sincer despre nivelul spiritual al societăţii în care trăim şi despre activitatea acelora în sarcina cărora cade asigurarea igienei morale.

CARTE DE VIZITĂ

• s-a născut în 1972, la Galaţi
• a urmat studii doctorale la Heidelberg, Paris şi Roma
• doctor în teologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj
• director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase
• apropiat al lui Petre Ţuţea, autor al cărţii „Jurnal cu Petre Ţuţea” (1992)
• promotor al teologiei sociale ortodoxe

„Într-o Biserică unde laicatul este privit cu neîncredere de ierarhie, a încuraja şi gratifica figuri laice precum Becali este o ofensă la adresa oricărui om de bun-simţ, care vrea să se simtă în Biserică acasă.”

„Becali a reuşit performanţa mitocăniei pseudomisionare. Becali este un paradoxal apostol mitocan.”

- Adevărul: Este pregătită Biserica să schimbe percepţia mass-media asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul ei?

- Radu Preda: Nu prea cred. Dar nu pentru că nu ar fi capabilă teoretic, ci pentru că e un paradox al Bisericii legat de media. Ea este şi subiect, şi obiect mediatic în acelaşi timp. Este şi actor, şi victimă. Este şi dispusă să accepte rolul misionar al mass-media şi în acelaşi timp să o diabolizeze. În plus, de multe ori în reacţiile reprezentanţilor Bisericii nu se face distincţia între jurnalişti şi presă. În loc să acuze jurnalistul cutare că e rău-voitor, este incriminată presa. Şi mai este ceva: Biserica noastră nu are până acum comunicatori profesionişti, oameni capabili să transporte mesajul acesteia şi să îl traducă inteligent din punct de vedere mediatic.

– Cum vedeţi „fenomenul Gigi Becali”?

- Problema cu Gigi Becali este următoarea: în momentul când el primeşte distincţii din partea unor ierarhi, cum s-a întâmplat la Sibiu, e ca şi cum Hitler ar fi primit un premiu al unei organizaţii evreieşti.

– Nu este prea dură comparaţia?

- Deloc! Ea doreşte să sublinieze contradicţia flagrantă dintre comportamentul bezmetic, la limită profanator, al unui autointitulat „apostol al neamului” şi învăţătura creştină pe care acesta o invocă fără să o cunoască.

– Nu credeţi că în spatele lui este Biserica?

- Nu este adevărat. Biserica nu este în spatele nimănui. Pentru că Biserica are la rândul ei oameni cu vocaţii becaliene, care vor să ajungă la bani, la putere, din treaptă în treaptă. Este limpede că s-a semnalat greşit că Becali ar fi un model de laic. Într-o Biserică unde laicatul este privit cu neîncredere de ierarhie, a încuraja şi gratifica figuri laice precum Becali este o ofensă la adresa oricărui om de bun-simţ, care vrea să se simtă în Biserică acasă. Este ca şi cum părinţii, în mod sistematic, ar invita tot felul de mitocani la masă, jignindu-şi propriii copii. Becali a reuşit performanţa mitocăniei pseudomisionare. Becali este un paradoxal apostol mitocan. Refuz, totuşi, să cred că noi suntem un popor care îşi exprimă identitatea spirituală prin vocea unor astfel de mitocani penali.

– Spuneţi-ne ce ar trebui să se înţeleagă prin termenul „Biserică”?

- Întrebarea mi se pare foarte bine venită. Vorbind despre Biserică, de multe ori confundăm planurile. Ne gândim doar la preoţi şi episcopi, reducând astfel Biserica la structura ierarhică. Este ca şi cum, atunci când vorbim despre partide, am vorbi doar despre liderii lor. Sau, dimpotrivă, când ne convine, vorbim despre Biserică într-un sens mai larg.

De pildă, în perioadele electorale se vorbeşte despre forţa Bisericii. Nici corpul eclesial nu ştie să echilibreze lucrurile. Dovadă că ierarhii vorbesc în numele credincioşilor, fără a-i consulta, fără a cultiva un duh al dialogului, măcar la nivel local, cu laicii implicaţi în viaţa nemijlocită a Bisericii. Iată şi nou statut al BOR: practic, laicatul nu mai participă la alegerea de episcopi. S-a invocat că până acum a fost o greşeală să se asocieze acest gest important cu politicieni. Numai că aici ierarhii au confundat planurile, în sensul că nu noi suntem de vină, laicii normali, că ei au preferinţe aiuritoare.

Adică pentru faptul că nişte laici nepotriviţi au ocupat locurile din Adunarea Naţională Bisericească nu înseamnă că principiul dialogului între clerici şi laici e de vină. E ca şi cum am desfiinţa parlamentul şi parlamentarismul ca instituţie democratică din cauza „celor 322″. Este ca şi cum am interzice presa pentru că există ziare indecente. Confundăm cauza cu efectul şi tragem concluzii radicale. Asta s-a întâmplat cu prezenţa laicilor în forurile decizionale ale bisericii. Practic, Sinodul se autoreproduce şi se multiplică, după criterii numai de el ştiute.

– Contravine şi legiuirilor bisericeşti şi Scripturii…

- Unde laicii sunt asociaţi prin definiţie. În perioada apostolică şi cea bizantină era limpede şi manifest rolul laicilor. Ei nu joacă un rol de „sindicat” al credincioşilor, în raport cu angajatorii metafizicii, conducătorii ierarhiei, ci este vorba de o definiţie plenară a bisericii. Nu întâmplător s-a spus că elementul fundamental care defineşte Biserica este comuniunea. Or, comuniunea nu înseamnă unitatea celor de acelaşi fel, că atunci e oligarhie, e dictatura celor puţini şi deştepţi asupra celor mulţi şi fraieri. Adică este un principiu profund nedemocratic. Comuniunea înseamnă că Hristos stă la masă cu prostituatele, cu fariseii, cu vameşii, cu perdanţii, cu leproşii, cum stă şi cu oameni onorabli, cărturari, învăţători ai Vechiului Testament.

„Comuniunea nu înseamnă unitatea celor de acelaşi fel, că atunci e oligarhie, e dictatura celor puţini şi deştepţi asupra celor mulţi şi fraieri.”

„Comuniunea înseamnă că Hristos stă la masă cu prostituatele, cu fariseii, cu vameşii, cu perdanţii, cu leproşii, cum stă şi cu oameni onorabli, cărturari, învăţători ai Vechiului Testament.”

- De fapt pentru oamenii cu „probleme” a şi venit Hristos…

- Destinatarii Lui nu sunt cei din mica elită care, de fapt, L-au şi refuzat, ci marea masă. Foarte mulţi dintre ei, întâmplător, au şi probleme. Nu că religia ar fi un fel de hidrant al problemelor umanităţii… Aici este marea problemă: avem o insuficienţă de comuniune care se transmite începând de la nivel politic, unde liderii nu mai comunică cu baza. Nu mai spun de lumea culturală atomizată de elite care se formează prin separarea de restul, ceea ce explică şi lipsa spaţiilor intermediare de catehizare culturală.

- Nu credeţi că avem prea multe biserici şi prea puţină cultură?

- Am mai spus-o şi Patriarhului Teoctist: noi suntem deocamdată în faza unei ortodoxii „beton”. Problema este că trebuie să avem şi ortodoxie-spirit, ortodoxie-cultură. De ce? Pentru că marea noastră miză nu este să creăm metri pătraţi de rugăciune nemijlocită. Pentru că Biserica nu este un hipermarket care, în funcţie de spaţiul pe care îl are la dispoziţie, are şanse să vândă mai mult. Noi nu îi lărgim spaţiul comerţului cu transcendenţa. Ar trebui în mod normal ca bisericile să fie tocmai acele oaze, inclusiv fizice, circumscrise unui spaţiu, care să fie cu vârful în jos şi cu baza în sus. Practic să faciliteze dintr-un spaţiu cât mai mic un acces cât mai larg spre înalt. Dar ca să faci acest lucru ai nevoie de oameni, care la bază fiind să ştie să comunice permanent şi să invite pe ceilalţi împreună cu ei să acceadă la sferele superioare.

- Ortodoxia poate fi un element identitar pentru români, în forma sa de acum?

- Este! Chiar dacă cunoaşte crize, pseudometamorfoze, chiar dacă se lasă viciată din interior de o teologie mai puţin vie, sau din exterior de percepţii deformate, ea are o funcţie fondatoare de netăgăduit.

„Biserica nu este un hipermarket care, în funcţie de spaţiul pe care îl are la dispoziţie, are şanse să vândă mai mult. Noi nu le lărgim spaţiul comerţului cu transcendenţa.”

- Unde identificaţi sursa neajunsurilor la nivelul comunicării dintre Biserică şi societate, înainte sau după ‘89?

- Este un deficient major al ortodoxiei istorice care, de la căderea Constantinopolului încoace, nu a mai fost aproape niciodată în situaţia de a se autodetermina: fie că a căzut sub autoritatea Înaltei Porţi, fie sub cea a ţarilor ruşi care au redus Biserica la o instituţie şi au desfiinţat Sinodul, fie sub teroarea comunistă. Nu putem identifica în istoria niciunei ortodoxii locale măcar un secol de autodeterminare unde să se formeze un spirit civic, să primeze cultura argumentului, meritul, iniţiativa.

Nu avem exerciţiu social. De aceea, noi prelungim prin reflexele noastre perioada nefastă de jumătate de mileniu care ne este în spate. Pe de altă parte, tristeţea mea ca teolog care mă ocup de dimensiunea socială este să constat că impulsurile de democratizare, de transparenţă, de reluare a culturii dialogului nu vin dinspre Biserică, care ar fi o instituţie făcută pentru a da aceste impulsuri, tocmai pentru vocaţia ei comunitară, transparentă.

- Se vehiculează că s-ar fi încercat distrugerea Bisericii din interior în perioada comunistă, prin infiltrarea în şcolile de teologie a unor oameni de calitate îndoielnică…

- Da şi nu. Distrugerea Bisericii nu o văd din punctul acesta al infiltrării. Eu spun tot timpul, cu riscul de a fi neînţeles într-o primă fază, că Biserica Ortodoxă Română e Biserică Naţională, cu adevărat. De ce? Pentru că nu există nicio instituţie care să reflecte cu atâta fidelitate şi tenacitate calităţile şi defectele naţiunii. Biserica Ortodoxă Română este profund naţională! Am face exerciţii inutile de autoflagelare, de maximalism etic, de fandoseală, de elitism moral să pretindem de la o biserică naţională să fie cu totul altminteri decât naţiunea.

- Mulţi încearcă să pună pe seama Bisericii ceea ce se întâmplă rău în societate la ora actuală – faptul că nu am reuşit să ne asumăm trecutul, că Biserica nu se implică în plan social etc. Ar putea Biserica să facă mai mult în aceste direcţii?

- Problema e reală. În primul rând este limpede că, dacă ai o biserică majoritară, cum este cazul nostru, nu poţi evita întrebările critice. După cum vedeţi, nimeni nu-şi pune problema ce fac cultele minoritare. Contribuie la binele comun sau nu?

Problema contribuţiei lor la binele comun este una aproape inexistentă. A fi majoritar înseamnă să-ţi asumi şi majoritatea orizontului de aşteptare. Deci presiunea este mult mai mare. Dacă vreţi o comparaţie, e ca şi cum ai fi partid la guvernare. În mod similar, am putea spune că asupra Bisericii Ortodoxe Române, în mod constant, timp de aproape 20 de ani de când a căzut comunismul, se exercită o presiune. Această presiune are darul de a ne menţine treji pentru că ne provoacă permanent. Dar, în acelaşi timp, presiunea provoacă şi reflexe de apărare care, la un moment dat, înmulţindu-se şi repetându-se, creează stereotipii, un tip de arsenal prin care noi ocolim răspunsurile la întrebări mai mult sau mai puţin legitime.

- Totuşi, anumite lucruri parcă nu se văd…

- Este important să ai case de primire a femeilor abuzate, a tinerelor mame părăsite de taţi, a copiilor abandonaţi după naştere în spital. Şi să ştiţi că este o realitate. Nu există episcopie la nivelul Patriarhiei Române care să nu aibă minimum un proiect social. Arhiepiscopia de Alba Iulia, ca să dau un exemplu, are nu mai puţin de 55 de proiecte în derulare, adică nu idei şi dorinţe, ci lucruri concrete, de la cămin de bătrâni, brutărie, cămin pentru copii, şcoală pentru copii cu dizabilităţi şi până la proiecte ecologice. Iată o eparhie, unitate administrativă canonică a Bisericii, implicată…

La Cluj la fel. La Iaşi, moştenirea Mitropolitului Daniel este eminamente socială. Nu mai spun de Galaţi sau Craiova. Multe iniţiative sociale ale bisericii sunt de natură materială, în sensul că dacă ţi-e sete, Biserica îţi dă apă, dacă ţi-e foame, Biserica îţi dă pâine. Sigur, îţi dă şi un cuvânt bun. Dar e bine să dublăm aceste forme de ajutor şi cu dimensiunea consilierii. Foarte multă lume este însetată şi flămândă, dar, pe de altă parte, ar dori să ştie şi pe ce cale să o ia. Iar această orientare deocamdată nu este dezvoltată la noi. Altfel spus, ar trebui să dublăm asistenţa socială cu asistenţa spirituală, Biserica nefiind o instituţie doar filantropică, ci în primul rând un spaţiu al sensului ultim.

- Atunci care este motivul pentru care tinerii intelectuali proveniţi din alte medii decât cele teologice sunt respinşi de biserică când vor să se implice în proiecte de consiliere?

- Biserica e foarte implicată. Şi este nedreaptă această percepţie că nu s-ar implica suficient. Ba se implică şi se implică nu de ieri de azi, s-a implicat imediat după ‘90, când cadrul legal era de aşa manieră croit încât implicarea asta era sinucidere economică, era pierdere de vreme. Nu uitaţi câte ONG-uri au putut în anii ‘90 să structureze instituţii cu caracter social.

Aproape niciun ONG nu a făcut acest lucru, nu a putut. De pildă Spitalul Christiana al doctorului Pavel Chirilă – iniţiativa aceea a fost făcută praf de către Ministerul Sănătăţii. Cu toate paradoxurile şi îndărătniciile unei tranziţii absolut dureroase, Biserica şi-a asumat aceste lucruri şi a reuşit să facă ceva la nivel social. Pe de altă parte, însă, Biserica are două inconsecvenţe majore: vorbeşte de misiune şi neglijează sistematic actorii importanţi ai acestei implicări care sunt laicii. Nu poate exista o teologie misionară fără o teologie a laicatului. Este ca şi cum Statul Major al Armatei ar concepe un plan strategic de apărare, ignorând numărul şi calitatea trupelor.

- Teologia laicatului ar fi teologia luptătoare…

- Tocmai. Aşadar e o primă inconsecvenţă. O a doua inconsecvenţă, care este după părerea mea şi mai gravă, priveşte resursele umane al Bisericii. Diriguitorii noştri eclesiastici nu pun accentul pe oameni pregătiţi şi plătiţi în consecinţă, ci improvizează la nesfârşit. Cer maximum de productivitate cu un minimum de mijloace. Or, precaritatea la nivel de competenţă şi la nivel material nu poate fi reţeta unei implicări sociale solide pe termen lung. Mai mult chiar: continuând cu improvizaţiile, Biserica riscă să fie, ca şi până acum, implicată social, dar să nu devină o voce socială.

Aţi auzit până acum poziţia Bisericii, exprimată prin ierarhi sau teologi, legată de capitalismul sălbatic de la noi, de riscurile polarizării economice a societăţii, de cruzimile sistemului de asistenţa medicală etc.? Din când în când, mai ales de la Cluj, se face auzită vocea conştiinţei sociale a Bisericii. În rest, tăcere vinovată. Pe acest fundal, nu este de mirare că prezenţa clericilor în politică, chiar dacă la nivel local, reprezintă un jalnic exemplu despre cum NU ar trebui să ne implicăm social.

„Politica este suma cetăţenilor cu drept de vot”

- Îi este permis Bisericii să se implice politic?

- Ea este o prezenţă politică, din punct de vedere faptic.

- Dar de ce se neagă lucrul acesta?

- Pentru că noi avem o definiţie viciată a politicului. Noi înţelegem politica drept suma domnilor Boc, Geoană, Becali, Vanghelie şi mai ştiu eu cine. În fapt, politica este suma tuturor cetăţenilor cu drept de vot. Leadership-ul politic nu este altceva decât o formă de verbalizare a acestei activităţi politice a fiecăruia dintre noi. Ne recunoaştem în programul unui partid pentru că avem la rândul nostru o viziune politică. Acesta este sensul mandatului politic pe care îl încredinţăm la alegeri. În ceea ce o priveşte, Biserica nu are cum să fie apolitică pentru că este în istorie.

Dacă noi definim politica drept răspunsul pe care umanitatea îl dă necesităţilor fiecărei clipe istorice, atunci a proiecta Biserica dincolo de politică e ca şi cum ai proiecta-o dincolo de creaţie. Este limpede că Biserica este o prezenţă politică, ceea ce nu înseamnă însă că este reductibilă la politică sau că politica ei este aceeaşi cu politica partidelor. Aşa cum politica sindicatelor nu va fi niciodată identică cu politica patronatelor. Pe de o parte e vorba să redefinim politica şi să o repunem în sălaşul ei comunitar, iar pe de altă parte să acceptăm ideea că politica înseamnă pluralitate. Politica partidelor nu este singura şi unica formă de politică. Astfel, în acest context reechilibrat, putem vorbi foarte senin de o politică a Bisericii, aşa cum vorbim despre politica ONG-urilor sau a societăţii civile.

„A proiecta Biserica dincolo de politică e ca şi cum ai proiecta-o dincolo de creaţie.”

- Există şi o politică a protestanţilor şi una a catolicilor, de altfel.

- Evident. Acest lucru nu înseamnă că noi, ortodocşii, trebuie să mimăm pe cineva, să copiem orbeşte formule şi strategii valabile în societăţi cu istorii diferite de a noastră. Este însă evident că, la două decenii de la căderea comunismului, avem nevoie de o viziune asupra politicii Bisericii. Altfel spus, avem nevoie de o teologie socială ortodoxă, adică de o viziune organică, integratoare, capabilă să pună în dialog datele credinţei şi ale Tradiţiei, cu dilemele şi provocările lumii de azi.

„Există un afect antiortodox”

- Se poate vorbi despre o acţiune antieclesială în România?

- Da, evident! E atât de evident încât nu mai trebuie să ne ascundem. Este limpede că există un afect antiortodox. Fie că vorbim de mediile culturale, fie că vorbim de mediile politice elevate, fie că vorbim de mediul economic – există un afect antiortodox.

- De ce?

- Pentru că Biserica este percepută, într-o definiţie barbară a politicului şi a interesului imediat, ca un concurent. Tocmai de aceea – neavând o viziune organică, tot improvizând, mai inspirat sau mai puţin inspirat, când implicându-se, când neimplicându-se în politică, când susţinând, când nesusţinând, când vorbind, când trebuia să tacă, când tăcând, când trebuia să vorbească. Sfatul liturgic, primatul spiritului, ar fi fost ceva, dar noi am intrat în jocul lumii, ceea ce nu-i rău, numai că am intrat în jocul lumii nepregătiţi şi fără să spunem care e de fapt propria noastră viziune. Intrând ca un actor activ în logica jocului lumii, ceilalţi actori percep Biserica nu ca pe un factor coagulant, ci ca pe un alt actor care deranjează, pe piaţa imobiliară, pe piaţa mediatică, pe piaţa serviciilor sociale, deci ca pe un concurent.

- E o forţă Biserica, în momentul de faţă, prin oamenii pe care-i strânge în jurul ei?

- E unica forţă din România, în sens pozitiv. O forţă e şi presa, o forţă e şi sistemul bancar, o forţă e şi masoneria, o forţă sunt şi foştii securişti, o forţă e şi clasa politică, elita care o mai fi, o forţă sunt şi fotbaliştii. Sunt multe forţe, dar toate aceste forţe îşi definesc propria forţă prin eliminarea celorlalţi. Biserica e unica forţă care îşi defineşte forţa, puterea, prin faptul că integrează, asta e forţa ei. Altminteri e unică pentru că ea nu poate să fie o forţă în termeni politici, nu poate fi în termeni financiari.

- Asta o transformă şi într-o ţintă.

- Fiind o forţă de altă natură, trezeşte o seamă de reacţii. Dar pe de altă parte, n-am depăşit nici efectele comunismului.

- Credeţi că foştii securişti mai au forţă asupra Bisericii?

- Evident! Dar eu nu pot decât să-mi dau cu presupusul. Şi-au arătat forţa mai ales la nivelul parohiilor din străinătate, dar faptul ăsta s-a schimbat între timp. Nu există doar parohia de la Milano sau de la Londra a nu ştiu cărui părinte care era real sau prezumat colaborator al serviciilor. Acum sunt multe alte parohii. Deci să zicem că românii s-au eliberat de Securitate, mai ales în diasporă.

- De Securitatea ca poliţie politică…

- Da, ca poliţie politică.

- E o dezbatere amplă… Se spune că au fost şi servicii ale Securităţii care s-au ocupat de altceva decât de poliţia politică.

- Atunci ar trebui să vorbim de securişti buni şi răi inclusiv în Biserică.

- E o temă de care încă ne e teamă să vorbim?

- Nu, dar nu avem datele necesare.

- Nu credeţi că avem prejudecăţi în această privinţă? Avem o memorie a fricii?

- Avem şi o complicitate. Ne e teamă să vorbim în general despre securişti şi despre trecutul recent. Totuşi, Biserica şi-a dat seama că nu mai poate ocoli tema şi a constituit o comisie pe care actualul partiarh ar trebui să o încurajezee şi să-i publice rezultatele cercetărilor. Dacă Biserica ar fi avut iniţiativa de a-şi face curăţenie în memoria recentă, dar nu în sensul unei autoflagelări, nu în sensul unei bătăi cu perne în dormitorul matrimonial, ar fi fost mai bine.

S-ar fi văzut că, pe lângă compromisurile inerente oricărui sistem de teroare, pe lângă ambiguităţile morale, am avut un număr copleşitor de rezistenţe. Pe mine, ca teolog, ce mă interesează din tot acest proces al comunismului? Nu atâta să-i identific pe cei care au trădat Evanghelia sau şi-au dovedit limitele umanităţii, că nu e o surpriză că au făcut aşa ceva, ci să văd cum în ciuda acestui regim Dumnezeu a făcut să avem o pleiadă întreagă de oameni care au rezistat, care s-au salvat în interior.

- De ce n-a ştiut Biserica să-i scoată în faţă pe aceşti oameni care s-au salvat în interior şi au salvat în interior?

- Pentru că o bună parte din ierarhia noastră, inclusiv răposatul Patriarh Teoctist, a avut o biografie jenantă. În momentul în care tu însuţi ai dat cu subsemnatul la Securitate, ai la CNSAS dosare întregi, e mai greu…

- Judecând la rece, ca nişte oameni care nu au suportat rigorile regimului, credeţi că altfel puteau supravieţui sistemului?

- E limpede că tinereţea noastră nu poate fi un criteriu de judecată morală şi nu o spun din comoditate, ci realmente pentru că nu ştiu, nu pot garanta cum m-aş fi comportat eu dacă aş fi fost pus într-o situaţie similară.

- N-ar trebui cumva să judecăm astfel lucrurile, mai înainte de a arunca piatra?

- Eu aşa le judec, alţii nu ştiu. Nu intransigenţa este o virtute care trebuie să domine analiza lucidă a perioadei comuniste. Pentru că dacă plecăm de la această intransigenţă ajungem foarte rapid la caricaturi morale şi împărţim lumea în buni şi în răi, în sfinţi şi în demoni. Deci ne refugiem într-un dualism foarte puţin constructiv, dacă nu chiar dăunător pentru că marea problemă este de a arăta că, pe lângă rezistenţele radicale şi trădările radicale, a existat un gri, o zonă intermediară.

S-au amestecat numai de Dumnezeu ştiuta chimie, elemente de adaptabilitate şi de rezistenţă, de conservare a memoriei culturale şi tradiţionale, alături de îngânarea ideologiei de partid şi a propagandei, a sensibilităţii pentru sacru pe lângă cultul personalităţii. Deci acest amalgam, pe care noi acum îl judecăm simplist şi vorbim aşa în batjocură, a fost până la urmă reţeta ca România să îşi supravieţuiască sieşi. Asta e marea minune, faptul că noi n-am ieşit din comunism mai abrutizaţi decât am fi putut ieşi. Faptul că mai avem nişte valori ale familiei, ale prieteniei, că mai suntem, în linii mari, un popor normal.

- A dăunat mai mult Bisericii perioada de după ‘89, în plan spiritual, decât cea a dictaturii?

- Evident, dar nu în sensul că atunci a fost mai bine. Pe mine mai mult mă frământă ce am făcut noi cu şansele libertăţii după 1989. Acuzaţia la adresa celor care au căzut pradă compromisului radical în comunism eu o înlocuiesc cu acuzaţia la adresa celor care au continuat logica din comunism în postcomunism. Dacă n-ar fi continuat-o aş mai fi avut circumstanţe atenuante, continuând-o, cultivând-o şi încurajând-o după 1989 se fac de două ori culpabili. O dată că nu şi-au rezistat propriei ispite şi slăbiciuni, ceea ce până la urmă îi disculpă, că oameni suntem, iar pe de altă parte continuând în acelaşi stil practic înseamnă că şi-au asumat în condiţii de libertate ceea ce ar fi fost explicabil doar în condiţii de teroare. Dacă noi continuăm, în condiţii de libertate, să gândim după paradigme explicabile şi justificabile doar în condiţii de teroare, înseamnă că n-am înţeles definiţia libertăţii sau, mai bine zis, am viciat-o.

- Credeţi că activitatea Patriarhului Teoctist poate fi umbrită doar de faptul că la un un anumit moment al vieţii a fost constrâns de împrejurări să dea cu subsemnatul la Securitate? Și ar trebui să-l judece cei care nu au cunoscut acele timpuri?

- Nu putem interzice nimănui să judece. Problema Patriarhului Teoctist şi a multor altor ierarhi, nu numai ortodocşi, este că ei înşişi au trăit o dramă. Astfel de figuri sunt figuri dramatice. Nu vreau să exagerez, dar e limpede că au avut în viaţa lor o răstignire permanentă între vocaţia genuină şi pretenţiile regimului comunist. Ei au fost răstigniţi între Evanghelie şi Manifestul Partidului Comunist şi din această poziţie absolut incomodă au încercat să obţină maximum pentru Biserică. Asta deşi formula „te faci frate cu dracul ca să treci puntea” îmi repugnă. Dacă nu poţi să treci puntea, treci prin altă parte, în amonte, în aval, ori înot.

- Alternativa ar fi fost închiderea bisericilor?

- Posibil şi asta. Dacă dramatismul situaţiei este dictat de faptul că alternativa era asta, atunci se explică multe… Asta ţine strict de personalitatea Partiarhului Teoctist. Eu cred că a fost un partiarh al continuităţii. Și acum, la doar câteva luni de la dispariţia sa, putem spune că prestaţia lui istorică nici măcar n-a fost prea proastă.

- Cu siguranţă n-a fost cea mai proastă prestaţie…

- Nu a fost cea mai proastă dintre toate prestaţiile figurilor publice. Consider, de pildă, că prestaţia istorică şi teologică a unui Miron Cristea este sub prestaţia Patriarhului Teoctist.

- Totuşi, a fost Partiarhul Marii Uniri…

- Nu, a fost Partiarhul care a beneficiat de o întâmplare istorică. La Miron Cristea a fost un noroc istoric, iar la Teoctist a fost un ghinion istoric. Unul a venit pe valul unui succes, Marea Unire, iar altul a venit pe valul unui dezastru care a fost comunismul.

„Religia este arta de a nu te limita la lumea văzută”

- Ce părere aveţi despre dezbaterile pe tema existenţei extratereştrilor? Vaticanul a reacţionat, Biserica Rusă a fost, bineînţeles, de partea cealaltă a baricadei, spunând că exclude existenţa lor. Noi ne codim…

- Problema e că s-ar putea ca extratereştri „să excludă”, la un moment dat, existenţa Rusiei… Din punctul acesta de vedere, Vaticanul iarăşi, ca de atâtea ori în istorie, s-a poziţionat mai bine decât ortodocşii. (râde)

- Oamenii sunt interesaţi de astfel de teme, chiar dacă mulţi nu recunosc…

- Strict teologico-teoretic, se pune problema existenţei unei alterităţi radicale, adică a unei lumi paralele material. Religia nu are nimic cu paralelismul lumilor spirituale. Religia, prin definiţie, este arta de a nu te limita la lumea văzută. Deci, din punct de vedere metodologic, religia are o apetenţă ontologică pentru extralumesc, aşa şi pentru extratereştrii.

- S-a argumentat că omul este singura fiinţă înzestrată cu conştiinţă, care a fost creată de Dumnezeu.

- Omul nu este unica creaţie, este încununarea creaţiei. S-ar putea ca extratereştrii, în această logică, să fi fost creaţi cândva, când s-au creat pădurea, apele, animalele. Nu ştim.

- Dacă se va demonstra că sunt superiori ca inteligenţă oamenilor, mai putem spune că sunt încununarea creaţiei?

- Da, pentru că nu aşa se defineşte omul. Dacă ar fi aşa, vă daţi seama că Adam şi Eva ar trebui să fie primii laureaţi ai premiului Nobel… Ierarhia umanităţii, din fericire, nu se bazează doar pe criteriul inteligenţei. Într-o perspectivă sănătoasă, ortodoxă, că există sau nu există extratereştrii este o temă, dar n-are nici o relevanţă în planul credinţei.

„Ortodoxia este ecumenism”

- Ecumenismul este benefic ortodoxiei sau e nociv?

- Nu cred că ecumenismul îl definim în funcţie de ortodoxie sau ortodoxia în funcţie de ecumenism.

- Are vreo legătură ecumenismul cu ortodoxia?

- Evident, pentru că ortodoxia este ecumenism.

- Sigur, dar într-o perspectivă foarte largă.

- Nu foarte largă, foarte concretă.

- Părintele Ilie Cleopa spunea că ecumenismul este bun dacă ceilalţi vor trece la ortodoxie.

- Da, sau să rămână în ortodoxie, în varianta lor.

- Ortodox înseamnă dreapt-credincios…

- Ortodoxia, neavând de la bun început o viziune misionară şi nevrând să facă misiune istorică, a ajuns relativ rapid, în primele secole, să se fixeze naţional, teritorial. Să nu uităm că dacă noi tot pomenin cu nostalgie de perioada primului mileniu creştin, pomenim şi din prisma faptului că atunci era posibilă o diversitate care nu punea sub semnul întrebării unitatea. Sau, altfel spus, unitatea nu era construită cu preţul anihilării diversităţii. Exista posibilitatea diversităţii estetice, a diversităţii datelor sărbătorilor, a Paştelui. Nu a fost de la bun început o armonie. Nici măcar data Crăciunului nu a fost de la bun început unitară în tot creştinismul. Lucrurile au început să se radicalizeze odată cu separările politice, ligvistice, de mentalitate în spaţiul grecesc, latin.

- Totuşi, apariţia liturghiilor, a tipicului, a avut legătură directă cu influenţa divinului asupra umanului, nu au apărut din senin, nu au fost conjuncturale.

- Faptul că liturghia în Orient a căpătat nişte accente care diferă de cea din Occident, într-o primă instanţă n-a fost pricină de separaţie. Deci există o diversitate legitimă pe care noi o avem dată deja în canonul scripturistic, avem patru Evanghelii nu una care să le fi sintetizat pe toate patru. Diversitatea în sine este pusă în codul genetic al creştinismului, al Bisericii. Din acest punct de vedere, într-o primă fază, ecumenicitatea, universalitatea Bisericii se definea tocmai prin elementul diversităţii. Diversitate era rezolvată de un exerciţiu sinodal permanent, la nivel local, regional, ecumenic.

Rupturile mari s-au produs în momentul în care dialogul acesta a dispărut şi în care s-au absolutizat poziţiile. Sigur, s-a adăugat şi argumentul dogmatic. E limpede că nu poţi fi de acord cu cineva care modifică unilateral mărturia de credinţă comună, cum a fost cu introducerea lui „filioque” pe filieră spaniolă, în varianta latină a Crezului. Sau aşa cum nu poţi să fii de acord cu o pretenţie de primat jurisdicţional, nemijlocit şi imediat al episcopului Romei.

- Ce urmăreşte, de fapt, ecumenismul modern, în viziunea dvs.?

- Încearcă să reia măcar dialogul care exista în primul mileniu creştin. Problema este că în al doilea mileniu, şi cu atât mai mult în al treilea, noi nu mai avem o diversitate care are la bază o unitate, ci avem o diversitate care e în căutarea unei unităţi. Practic, noi am plecat de la un dat al unităţii şi acum avem unitatea ca scop, ceea ce mi se pare o inversare periculoasă de paradigme. Deci noi nu mai plecăm de la ortodoxie, ci vrem să ajungem la ea, motiv pentru ortodocşi să constate că lumea a înnebunit.

De aceea, mişcarea aceasta ecumenică este concepută ca o formă de a ne distrage atenţia de la cursul propriu al ortodoxiei. Întrebarea se pune dacă ortodoxia trebuie să absenteze de la acest efort, care e viciat de perspective profund discutabile. Dar, în acelaşi timp, poate să ascundă şi o intenţie reală, pozitivă, de căutare cu adevărat a unei posibilităţi de refacere a comuniunii pierdute. Deci întrebarea este dacă ortodoxia să participe sau nu. Ecumenismul este, practic, adunarea unor căutători de comori la care eu sunt posesorul comorilor şi sunt invitat să particip la căutare. Ce fac? Mă prefac că şi eu caut ceea ce de fapt am? Și aici e marea problemă.

Dar, dacă suntem în mijlocul lor înseamnă că acceptăm că suntem nişte proprietari de mâna a doua ai Adevărului? Adică recunoaştem că, de fapt, nici noi nu avem acces la adevăr? Reprezintă participarea mişcării ortodoxe la mişcarea ecumenică o mărturisire indirectă că, de fapt, ne lipseşte şi nouă ceva? Noi participăm la mişcarea ecumenică dintr-un surplus, toţi ceilalţi participă dintr-o lipsă. Și acest surplus care nu ne aparţine, este prin darul lui Dumnezeu. Ar trebui să îl mărturisim cu smerenie, cu convingere, cu tenacitate, cu inteligenţă, argumentativ şi rugător. Și mai cu seamă prin exemplul vieţii noastre. În ortodoxie dacă nu eşti concomitent şi deschis, şi conservator, înseamnă că nu eşti ortodox.

„Noi participăm la mişcarea ecumenică dintr-un surplus, toţi ceilalţi participă dintr-o lipsă. Și acest surplus care nu ne aparţine, este prin darul lui Dumnezeu.”

„Tuţea a fost servit prost de admiratori nepricepuţi”

- Aţi fost o vreme în apropierea marelui Petre Țuţea. Aţi constatat faptul că s-au strâns mulţi neaveniţi în jurul lui?

- Bineînţeles. Păi asta e dovada că a fost o figură mare. Sub un măr bogat în fructe vine şi ţigănuşul, vine şi romanticul, şi perechea de amorezi. Sub cupola lui îşi găseşte oricine loc. Important este să nu se transforme toţi în exegeţi ai copacului. Dovadă că Tuţea a fost servit prost de admiratori nepricepuţi.

- E încă neînţeles Petre Țuţea?

- În primul rând, Țuţea a fost un neînţeles de cei care au vrut să-l transforme brusc într-o referinţă filosofică în sensul scolastic al termenului. Eu cred că Țuţea a fost printre ultimii filosofi în sensul clasic al termenului, adică de om care-şi trăieşte consecvent convingerile. Marea problemă este că el nu intra în canonul definiţiei filosofului, aşa cum noi astăzi îl înţelegem pe filosof ca un autor de cărţi de filosofie. Nefericirea face ca manuscrisele lui filosofice să fi intrat pe mâna acestor admiratori necritici şi imaturi, care le-au tipărit, pentru că e mult spus editat.

- Ce vă spunea Țuţea despre Cioran?

- Avea o admiraţie neţărmurită. Avea o nostalgie a unei prietenii pe care nu a mai putut-o continua. Deci Țuţea, în raport cu foştii lui prieteni bucureşteni – Eliade, Ionesco, Cioran – trăia nostalgia că nu a mai putut cultiva prietenia. Generaţia aceasta a cultivat, în opinia mea, această virtute, aparent banală, a prieteniei.

- Au mai vorbit, după Revoluţie, Țuţea şi Cioran?

- Nu. Dacă nu mă înşel, şi-au mai scris o dată, de două ori. Tot prin intermediari.

- A reuşit până la urmă Țuţea să-l împace pe Cioran cu Sfântul Apostol Pavel?

- Cred că nu mai avea acest scop. Senectutea i-a împăcat unul cu altul şi fiecare s-a contopit cu orizontul propriu. Nu erau într-o concurenţă, nu erau într-o polemică. Era o iubire care se manifesta cultural. Prietenia, ca o iubire de idei. Te întâlneşti, te desparţi, te delimitezi, revii, niciodată nu este spus ultimul cuvânt. Cât eşti în viaţă lucrurile se pot schimba radical, în bine sau în rău, depinde. Dar oamenii aceştia erau legaţi de o tenacitate enormă, de a nu-şi sacrifica umanitatea de dragul ideilor.

Poveste de viaţă

„I-am spus lui Cioran că nu îl va înţelege pe Țuţea”

L-am vizitat prima dată pe Emil Cioran în ‘91. Când încă era bine. Eram atunci în primul an la facultate. I-am dus salutul prietenului său Petre Țuţea, despre care spunea că este singura minte genială din Balcani. M-a întrebat, cu o curiozitate caldă, ce face Petre Țuţea, nu ce a mai scris, şi aici mi-am dat seama şi de calitatea sa umană. E un lucru de mare rafinament să nu reduci relaţia dintre doi mari intelectuali la ce au mai scris. Și i-am povestit. I-am spus despre fervoarea religioasă a lui Țuţea. El era din ce în ce mai uimit pentru că îl ştia pe Țuţea marxistul, de stânga. Cioran îmi spunea: „Eu făceam pe avocatul lui Dumnezeu, în timp ce Țuţea era ateul de serviciu”. De dragul de a-l contrazice, Cioran se dădea religios. El nu mai înţelegea acum transformarea lui Țuţea.

I-am spus că, de fapt, nu va putea înţelege niciodată acest drum al convertirii lui Țuţea dacă nu a făcut puşcărie măcar trei zile. Și asta i-a rămas aşa de întipărit în minte lui Cioran, încât atunci când m-am văzut cu Monica Lovinescu primul lucru pe care ea mi l-a spus a fost acesta: „Dumneata ai intrat în memoria lui Cioran prin faptul că pur şi simplu i-ai oferit o nouă perspectivă prin care să facă o experienţă la limită – să stea închis cu forţa”. Oamenii aceştia realmente trăiau ideile cu naturaleţe. Și toată generaţia lor, stilistic vorbind, este fabuloasă. Noi avem o generaţie ideologică. Intelectualul român este acum unul ideologic. Se exprimă corect, oportun. Dar de la asta la corectitudinea politică şi oportunism, nu e de multe ori o mare diferenţă, decât eventual de editură şi de firma care plăteşte.

„I-am spus lui Cioran că nu va putea înţelege niciodată drumul convertirii lui Țuţea dacă nu a făcut puşcărie măcar trei zile”

Cel mai redutabil adversar

Ce mă irită cel mai mult sau mă contrariază este prostia, dar nu prostia în sensul lipsei de cultură, ci agresivitatea celor care confundă planurile. Mă agasează permanent improvizaţia intelectuală din mediul universitar. Sunt excedat, revoltat, nu mă pot împăca cu ideea că există o armată de impostori care mimează excelenţa. Mă irită, dar nu în sensul că mi-ar lua mie ceva care mi s-ar cuveni. Dar tipologic e o problemă să vezi improvizaţia ca alternativă radicală la excelenţă.

„Nu mă pot împăca cu ideea că există o armată de impostori care mimează excelenţa”

Oamenii „din umbră”

Sunt foarte mulţi oameni care m-au influenţat în sens pozitiv, cunoscuţi şi necunoscuţi. Petre Țuţea, în primul rând. Evident, în pofida unei dinamici complexe a relaţiei noastre, în mod decisiv un rol important în viaţa mea continuă să-l aibă Părintele Anania (mitropolitul Bartolomeu). Dumitru Stăniloaie m-a încurajat să mă duc în Germania. Patriarhului Teoctist îi port recunoştinţă pentru că m-a susţinut şi mi-a dat bursă. Pe atunci era ÎPS Teofan vicarul lui, care m-a asistat tehnic şi m-a ajutat foarte mult. Părintele Voicescu, părintele Băbuş, părintele Sofian Boghiu, doamna Mimi Zaharescu, Aurelia Mihailovici, am o listă mare de oameni cărora le pot mulţumi.

Evident, în pofida unei dinamici complexe a relaţiei noastre, în mod decisiv un rol important în viaţa mea continuă să-l aibă Părintele Anania (mitropolitul Bartolomeu)

sursa: Adevarul