Brucan şi Securitatea
Dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan, pe care şi l-a obţinut încă din 1990, arată că relaţia acestuia cu serviciile secrete a oscilat mereu între colaborare şi opoziţie.
Nu mai puţin de 10 direcţii şi unităţi speciale ale Securităţii l-au avut în „grijă“ de-a lungul unui sfert de secol pe Silviu Brucan. Stalinist convins şi unul dintre cei mai militanţi ziarişti ai „Scânteii“ la sfîrşitul anilor ’40, Silviu Brucan are un vast dosar de Securitate deschis în 1966 şi la care, până în 1989, s-au adunat sute de pagini de rapoarte şi planuri de măsuri ale ofiţerilor, precum şi note informative semnate de acesta cu numele său real în clar.
La începutul anului 1990, dosarul său a făcut parte dintr-un lot ce a fost trimis la Fabrica de hârtie de la Scăieni, lângă Ploieşti, pentru a fi ars. Un muncitor l-a salvat şi i l-a dus lui Silviu Brucan, care a publicat câteva documente în revista „Expres Magazin“. Povestea recuperării dosarului său a fost considerată necredibilă în epocă. Istoricul Radu Ioanid, care a obţinut acordul ginerelui lui Brucan de a publica dosarul integral într-un volum, a descoperit însă un document ce arată nu doar că varianta lui Brucan era adevărată, cât şi faptul că celebra acţiune de la Berevoieşti, de ardere a dosarelor Securităţii, nu a fost singura.
Într-o scrisoare intitulată „notă informativă“, adresată pe 5 aprilie 1990 de către Silviu Brucan generalului Mihai Chiţac, acesta descrie cum şi-a recuperat dosarul: „S-a prezentat la mine cetăţeanul … din Ploieşti, care mi-a adus dosarele S. Brucan şi Dan Deşliu de la Securitate, plus Fişa lui Ion Puiu (toate arse parţial) şi mi-a relatat următoarele: În ziua de 12 ianuarie 1990 au sosit la Ploieşti, venind din Bucureşti, două maşini pline cu documente de Securitate care urmau să fie arse şi distruse.
Aceste documente au fost arse la Fabrica de hârtie Scăieni în aceeaşi zi de 12 ianuarie, în prezenţa următorilor ofiţeri de poliţie. (…) Aceştia au procedat la arderea documentelor, din care cetăţeanul a salvat numai dosarele sus-menţionate. (…) Şeful celor doi ar fi colonelul Cireşeanu, locţiitorul comandantului Poliţiei Ploieşti, care, aflând că a asistat… la arderea dosarelor, l-a chemat la el şi l-a ameninţat grav în cazul în care ar relata cele întâmplate“, scria fondatorul FSN ministrului de Interne de atunci, cerându-i să ancheteze cazul: „Vreau să subliniez că eu consider arderea acestor dosare extrem de gravă şi dacă nu se anchetează serios intenţionez să scriu în presa noastră despre ea“, încheia ameninţător Silviu Brucan. Operaţiunea de la Scăieni a rămas necunoscută până astăzi, însă istoricul Radu Ioanid, editorul cărţii „Dosarul Brucan“, apărută la Editura Polirom şi a cărei lansare a avut loc ieri, consideră că era un loc ce mai fusese folosit pentru asemenea operaţiuni.
Documentele arse în ianuarie 1990 la Scăieni, susţine istoricul, proveneau fie de la Direcţia a VI-a de Cercetări Penale, unde Brucan a fost supus în 1989 la 52 de interogatorii, ca urmare a „scrisorii celor şase“, fie de la Direcţia a III-a de Contraspionaj, care deschisese dosarul lui Brucan, formal unul de urmărire, dar care conţine şi notele sale informative date Securităţii.
Dosarul de Securitate al lui Brucan, al cărui original a fost donat Muzeului Holocaustului din Washington, arată că, în 1967, Securitatea şi-a propus să-l racoleze „ca agent pe linia spionajului SUA“, după ce, în prealabil, fusese urmărit. „La baza acţiunii au stat trei scrisori anonime expediate de acesta către redacţiile ziarelor «New York Times», «New York Herald Tribune» şi «Washington Post» din SUA. În scrisori, Brucan s-a substituit cetăţean străin, folosindu-se de numele Irving Sutton, manifestându-şi nemulţumirea că a fost schimbat din funcţia de vicepreşedinte al televiziunii şi făcând unele afirmaţii negative cu privire la politica RSR în problema minorităţii naţionale evreieşti.
Scrisorile au fost confiscate şi nu au plecat la destinaţie“, descriau ofiţerii premisele urmăririi lui Brucan, pentru a concluziona în acelaşi raport: „În timpul supravegherii informative nu s-a constatat nici o faptă care să arate că Brucan Silviu ar fi un element duşmănos sau că ar fi fost recrutat de un serviciu de spionaj. Prin verificări s-a stabilit că are multiple posibilităţi informative, deoarece cunoaşte foarte mulţi ziarişti americani, englezi, scriitori, diplomaţi, precum şi alte categorii de elemente. Având în vedere posibilităţile relatate mai sus, precum şi calităţile sale, propunem a se aproba recrutarea lui Brucan Silviu după ce vom obţine aprobarea organelor de partid. (…) Întâlnirile cu el vor fi efectuate în casele de întâlniri“.
Raportul este avizat, ca primă semnătură, de celebrul şef al Direcţiei a II-a, colonelul Neagu Cosma. Dosarul nu cuprinde nici un angajament al lui Silviu Brucan şi nici o notă informativă dată cu vreunul dintre cele cinci nume de cod ce i-au fost atribuite de-a lungul vremii de către ofiţeri: Brumaru, ca obiectiv, în perioada ’66-’67, Barbu, ca sursă a Contraspionajului, în 1977, Sergiu, Bran şi Bratu, ca urmărit în 1987-1989. „Este posibil ca, datorită faptului că era membru al nomenclaturii, angajamentul să nu fi fost necesar în cazul său“, crede Radu Ioanid.
Rapoartele amănunţite în urma unei vizite în SUA în 1977 arată că acesta şi-a îndeplinit cu sârguinţă sarcinile trasate în prealabil de Securitate, având rolul unui agent de influenţă. „I-am întrebat: ce este mai important pentru SUA, politica independentă a României sau diferenţele minime care există în regimul intern al ţărilor est-europene? Au răspuns că se vor gândi la aceasta şi m-au întrebat dacă articolul meu, publicat anul trecut în «New York Times», mi-a cauzat neplăceri acasă. Le-am răspuns negativ şi cea mai bună dovadă este că sunt acum aici, la masă cu voi“, relata, de exemplu, în legătură cu o întâlnire cu prieteni din conducerea NYT.
Anul 1977 este, de altfel, cel mai productiv pentru colaborarea lui Silviu Brucan. Este anul protestului lui Paul Goma şi al arestării lui Vlad Georgescu, pe atunci cercetător la Institutul de Istorie, despre care a avut sarcina să răspândească peste hotare o variantă edulcorată. „Am intervenit masiv şi am făcut istoria cazului Goma. Este adevărat că a fost închis şi că a suferit, dar după ce a fost eliberat a avut posibilităţi rare de a se manifesta, de a pleca în străinătate şi, deci, acum are paşaport în buzunar, ceea ce puţini scriitori se pot lăuda a avea.
În realitate, este lipsit de talent literar, iar în ţară este complet necunoscut. El a fost lansat în Occident din prostia autorităţilor române, care la început au intervenit la editura germană să nu-i publice manuscrisul. (…) Nici că se putea o mai bună publicitate pentru a-l lansa pe Goma în Occident“, relata Brucan în urma unei întâlniri la Ambasada SUA de la Moscova. În ce-l priveşte pe Vlad Georgescu, Brucan a făcut mai mult decât să dea o notă. Cu aprobarea lui Ceauşescu, el s-a întâlnit cu ambasadorul american Harry Barnes pentru a încerca să recupereze manuscrisul cărţii critice despre regimul comunist, pe care Georgescu îl dăduse ambasadei şi pentru care fusese arestat. Tentativa lui Brucan a eşuat.
O carieră tumultuoasă
N~scut În 1916 în Bucureşti, ca fiu al unui negustor evreu, şi-a început cariera de ziarist la „Gazeta de seară“, înainte de război. Pe numele său real Saul Brucar (sau Brukner cum apare în documentele Securităţii), se înscrie în Partidul Comunist în 1944, căsătorindu-se cu ilegalista, pe atunci, Alexandra Sidorovici, ce a devenit după război acuzator în Tribunalul Poporului. El devine după război redactor la „Scânteia“, unde a scris texte virulente împotriva unor personaje precum Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Pamfil Şeicaru etc.
În virtutea apropierii de Dej, în 1956 a ajuns şef al Legaţiei române de la Washington şi apoi ambasador la ONU. Întors în ţară în 1962, este numit directorul televiziunii, funcţie din care a demisionat la puţin timp după instalarea la putere a lui Ceauşescu. S-a pensionat în 1978, din funcţia de profesor de socialism ştiinţific la IMF. În deceniul ce a urmat a început să devină critic la adresa regimului, mai cu seamă după revolta din 1987 de la Braşov. Scapă însă fără repercusiuni majore, iar în 1988 este trimis în SUA cu speranţa autorităţilor că va rămâne acolo.
Se întoarce însă şi, la începutul lui 1989, lansează, alături de alţi cinci comunişti ce deţinuseră funcţii importante, o scrisoare deschisă lui Ceauşescu prin care critică starea societăţii româneşti şi în special nerespectarea drepturilor omului. Ca urmare, în perioada aprilie-mai 1989 este interogat de 52 de ori în 57 de zile, sfârşind, ca şi ceilalţi semnatari, în domicilii obligatorii în afara Bucureştiului. Multe dintre documentele din dosarul său se referă la această perioadă. În decembrie 1989 a revenit ca unul dintre liderii noii puteri, spunându-se că a avut un rol major în decizia de a executa cuplul Ceauşescu. Rapid, se distanţează de FSN, retrăgându-se în februarie 1990.
sursa: Cotidianul
