A murit Parintele Ioan Iovan, de la Manastirea Recea. Dumnezeu sa-l numere printre Sfintii Sai!

România a pierdut un mare duhovic, dar a castigat un mare Sfânt!

Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Naşterea Maicii Domnului de la Recea (Mureş) a intrat de mult în legendã. În cercurile ortodoxiei era un adevãrat mit. De-o cuvioşie şi de-o modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecină cu inocenţa, părintele Ioan, care ajunsese la vârsta de aproape 86 de ani, respingea aura de martir ce i se face, preferând să rămână monahul care urmează calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros sã asculte si să aline suferinţele celor care-l cautã si-l cerceteazã.

Din nefericire, acesta a decedat in cursul zilei de Sambata,17.05.2008.Dumnezeu sa îi odihnească sufletul, iar noi să-l pomenim in rugăciunile noastre. Amin!

sursa: http://proortodoxia.wordpress.com

Intalnirea mea cu Parintele Ioan Iovan

L-am cunosacut pe Parintele Ioan Iovan prin anii ‘91-’92, cand m-am spovedit pentru prima data in viata, la Manastirea Plumbuita. Atunci, in anii aceia eram in cautarea unui sfant, si-l gasisem in persoana marelui duhovnic al Ortodoxiei romanesti. Tin minte ca era vara, cald si lume multa la spovedanie. Pana sa ajung la Parinte am asteptat cateva ore, dar asteptarea mi-a adus in fata pe unul din Ostasii lui Hristos, un barbat si crestin adevarat, unul dintre ultimii mari duhovnici ai Crestinatatii. Am intrat sfios, am vrut sa-i las ceva bani, dar m-a refuzat, si fara sa-i zic nimic, mi-a spus: “Crezi in reincarnare, din aceasta clipa sa nu mai crezi!” Pe atunci practicam yoga, eram plin de fumuri in cap si credeam ca le pot da lectii ortodocsilor despre adevarata credinta, asa cum fac atatia si atatia rataciti de la cele drepte! Parintele nu stia despre credinta mea in reincarnare, decat daca era inainte-vazator cu duhul. Mi-a promis ca-mi da un catehism si am iesit. Eram uluit! Fusesem fata-n fata cu un Sfant. Cat timp a ramas in Bucuresti am fost duminica de duminica la slujba pana a plecat in Ardeal, la Recea. Despre plecarea lui s-a spus ca a fost mana lui Popa Tatu, staretul manastirii si fesenist de-al lui Iliescu. L-am revazut in urma cu vreo doi ani, cand dand sa intru pe usa Bisericii Sfantului Ciprian de pe Calea Victoriei dau nas in nas cu Parintele. “Sa te rogi la Sfantul Ciprian”, mi-a zis, “caci si eu ma rog pentru voi la el.”

Parintelui Ioan Iovan ii pastrez o vie si netarmurita amintire, si-l rog sa ma ierte pentru pacatele mele, si sper ca rugaciunile mele sa le duca mai departe Bunului Dumnezeu.

România a pierdut un mare duhovic, dar a castigat un mare Sfânt!

Despre intalnirea mea cu Parintele, vezi siaici.

Fragment din predica Pãrintelui Ioan, din 15 august 1992,

la Mânãstirea Recea.

“În numele Tatãlui, al Fiului, si al Sfântului Duh!

..Eu, ca preot si ca frate al dumneavoastrã vã spun: privirile dumneavoastrã sunt primite de Hristos, care-i pe Sfânta Masã, si Dumnezeu care este în cer; toti vã privesc, si nu vã privesc ca sã vã întrebe unde ati fost pânã acum, ci ca sã se bucure cu bucurie negrãitã…
- Uite-i, uite-i cum te cautã, zice Maica Domnului; îi întoarce privirea Mântuitorului când vede asa ceva. Iar când vede cãdere, când vede întinare, asa-i întoarce privirea, ca sã nu vadã. Si când strigã cineva: Doamne, Maica Domnului(!), Doamne ajutã (!), Maica Domnului, ajutã (!), când vã vede prezenti la slujba Maicii sale, atunci Mântuitorul se bucurã cu bucurie negrãitã, iar eu, ca preot, vã spun cã-i aici, si l-ati fericit, l-ati bucurat, si cu o prezentã din acestea, s-a sters absenta de 45 de ani dintr-o datã, a uitat lipsa voastrã, cã asa-i Dumnezeu, tu faci un pas si El face o mie cãtre tine. Asta-i proportia divinã, dã ploaie peste bun si peste rãu, dã soare peste drept si peste pãcãtos, de aceea , scumpii mei, rogu-vã eu din inimã, cãutati sã descoperiti, sã desfaceti inima, si sã împãcati într-însa o bucurie care sã vã tinã mult, si nu numai sã vã tinã asa, ci sã vã hotãrascã ca de acum înainte sã fiti oamenii lui Dumnezeu, oamenii credintei, nu în interesul lui Dumnezeu, cãci El existã de la sine, ci în interesul nostru, iubiti credinciosi. Da, am fost pãcãtosi, mai suntem dar iatã cã Dumnezeu a semãnat o micã putere la tinerii nostri, si au rãsturnat o întunecime de veacuri.
Un preot de dinainte de a ne dezbina de fratii nostri catolici, un preot vede cum se întineazã lumea si simte cã urmeazã pedeapsa lui Dumnezeu, si, frãmântat, se roagã cu lacrimi, întinzându-si mâinile, si zice:
-Doamne, mai iartã-i, mai dã-le timp de pocãintã, nu-i prãpãdi, nu-i distruge! Îi apare în vedenie Mântuitorul, cu toatã autoritatea lui, si alãturi, arhanghelul Mihail, si-i spune:
-Când va suna a treia oarã trâmbita lui, Mihail va pedepsi toatã tara pentru pãcatele ei. Preotul striga la Maica Domnului disperat, si apare Maica Domnului, dupã ce de douã ori se fãcuse semn lui Mihail, când sã se dea al treilea semn, Maica Domnului vine în fatã si spune:
-Opreste-te, Fiul meu, pentru rostul care-l am la tine!
Iar Mântuitorul a dat-o la o parte, si zice:
- Nu îndrãzni sã mã opresti, Maica Mea, cãci au pãcãtuit toti, nu numai poporul de rând, ci si arhiereii, si preotii, si cãlugãrii, toti au întinat jurãmintele, nu mai rabd, lasã-mã sã fac dreptate!
Maica Milei, care nu are opreliste la Fiu, a îngenunchiat si-si frângea mâinile, si-i curgeau brazde de lacrimi pe obraz, si a strigat:
-Ai dreptate, Fiul meu, asa este, ai luat Trup din Trupul meu, Sânge din Sângele meu, rogu-te, iartã-i si de data aceasta, adicã, dã-le timp de pocãintã, te rog, pentru rostul meu la tine.
Mântuitorul, iubiti credinciosi, strigã:
-M-ai biruit, Maica mea , mai biruit! În veci voi schimba dreapta mea mânie si o voi transforma în milã. Le voi trimite alti propovãduitori sã-i învete calea mântuirii !…
Si, se pare cã si nouã ne trebuie asa ceva, sã ne rugãm cu totii ca sã ne primeascã pe noi, pe toti, cã se poate, iubiti credinciosi, Dumnezeu nu tine minte rãul pe care-l fac oamenii, si, pe lângâ toate acestea, sã nu uitãm noi, românii, cã oriunde am fi (si mã bucur cã azi sunteti aici din toate pãrtile tãrii), sã nu uitãm câtã dragoste are Maica Domnului de tara noastrã, de poporul nostru care-l iubeste, care are în el, în sufletul lui, cel mai mult din lume, biserici închinate Maicii Domnului, si cele mai multe hramuri, dedicate ei, Preacuratei.
Dragii mei, am mai spus, dar mai repet, cã si Evanghelia se repetã: cinci cãlugãri pleacã de la mânãstirea Bistrita- Baia, din Moldova, pleacã la Sfântul Munte Athos, pleacã, si n-au apucat doi km.sau trei sã iasã cãci apare Maica Domnului în fata lor si le spune:
-Unde mergeti, fiilor, unde vã grãbiti?
-Mergem la grãdina ta, Maica Domnului, din Sfântul Munte, sã ne mântuim mai usor.
Si rãspunde Maica Domnului, auziti toti:
-Întoarceti-vã înapoi, si sã stiti cã si România este grãdina mea!”

sursa: http://www.geocities.com/oficial1/parintele.html

In cautarea sensului suferintei

interviu cu parintele Ioan Iovan

Parintele Ioan de la Manastirea Nasterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendã. În cercurile ortodoxiei române este un adevãrat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecinã cu inocenta, pãrintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luãrii interviului, n.n.], respinge aura de martir ce i se face, preferând sã rãmânã monahul care urmeazã calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros sã asculte si sã aline suferintele celor care-l cautã si-l cerceteazã.

Constient cã istoria neamului trebuie rescrisã asa cum a fost pentru cunoasterea adevãrului, pãrintele Ioan a acceptat, nu fãrã retinere, sã conversãm despre anii grei de dictaturã comunistã si suferintã, uneori confesându-se în starea de emotie a celui care retrãieste drama unei existente curemurãtoare, a calvarului din temnitele si lagãrele de exterminare a fruntasilor natiunii române care se împotriveau instaurãrii în România a structurilor comunismului de import si care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie si o violentã ce au întrecut si cele mai sumbre previziuni.

Pentru cã memoria ne însealã de prea multe ori, cu timpul faptele estompâdu-se pânã la disparitia lor din mintea noastrã, am solicitat pãrintelui Ioan câteva mãrturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu sine, cu detinutii politici în puscãriile comuniste pe unde l-a purtat destinul, dar si cu natiunea românã rãvãsitã si bulversatã de evenimentele surprinzãtoare care scãpau rationalului, dacã dupã Revolutia din decembrie 1989 perdelele beciurilor Securitãtii si-ale puscãriilor au cãpãtat o oarecare transparentã.

*

Cornel NISTEA: Pãrinte Ioan, în anul 1955, când ati fost arestat si condamnat la muncã silnicã pe viatã, erati monah la Mãnãstirea Vladimiresti. Nu vreau sã par de tot naiv, dar oricât as încerca, nu pot întelege cum un cãlugãr, chiar preot fiind, putea fi acuzat de uneltirre împotriva statului si a poporului, când misiunea lui era una singurã: de a-i cãlãuzi pe crestinii ortodocsi spre credintã si mântuire.

Pãrintele Ioan IOVAN: Dupã ce mi-am luat licenta în teologie si-am fost admis la doctorat, în 1947 am plecat la Vladimiresti, lângã Tecuci, iar un an mai târziu am fost hirotonit diacon, apoi ierodiacon de cãtre episcopul martir Nicolare Popovici, al cãrui model de credintã si moralitate crestinã m-am strãduit sã-l urmez. Odatã cu instaurarea la putere prin fortã a Guvernului marionetã Groza în 1946, apoi dupã abdicarea silitã a regelui în decembrie 1947, dictatura comunistã a prins rãdãcini si-n România si a început teroarea împotriva valorilor nationale, unul dintre pilonii de sustinere ai societãtii românesti fiind Biserica. În 1955, la recomandãrile Moscovei, regimul comunist-ateu a hotãrât desfiintarea mãnãstirilor, între care printre cele dintâi era vizatã si Mãnãstirea din Vladimiresti. Am elaborat un memoriu în care protestam în termeni foarte duri împotriva acestei decizii aberante, memoriu pe care l-am înaintat Guvernului si Conducerii Bisericii, pe care o acuzam de obedintã si colaborare cu comunismul-ateu.

C.N.: Dar, pãrinte, putea sta o mãnãstire în calea planurilor dictaturii comuniste, când aceasta dispunea de forta uriasã a armatei sovietice? Cum adicã, niste cãlugãri si niste cãlugãrite care în majoritatrea timpului se roagã pot influienta în vreun fel cursul unor evenimente în fata cãrora n-au rezistat armate bine organizate si echipate?

P.I.: Pãi, dupã cum se poate constata, cãlugãrii ãstia în aparentã inofensivi, care reprezentau expresia credintei în Dummezeu, stãteau cu adevãrat în calea planurilor ateiste ale comunismului. Cãci un stat întemeiat pe teroare, pe minciunã si crimã nu se putea întemeia decât prin compromiterea si distrugerea Bisericii si o datã cu aceasta a credintei în Dumnezeu; numai asa oamenii puteau fi manipulati, unii dintre ei puteau fi transformati cu timpul în brute, în tortionari odiosi, care urmau orbeste “învãtãura marxist-leninistã”. Trebuiau demolate toate sructurile de rezistentã ale statului national român: Biserica, cultura, structurile politice, traditiile în care omul se recunostea pe sine ca apartinând unei etnii. Cât de mult au reusit, rãmâne sã constate în viitor istoricii, sociologii si altii îndrituiti s-o facã.

C.N.: Ce efect, ce urmãri a avut memoriul Sfintiei Voastre? Dupã câte stiu, Mãnãstirea Vladimiresti a fost desfiitatã.

P.I.: Mai întâi doresc sã precizez cã, cu toatã prigoana comunistã, la slujba închinatã hramului Mãnãstirii Adormirea Maicii Domnului din Vladimiresti din vara anului 1954 participaserã peste 30 000 de credinciosi. Care activist de partid nu si-ar fi dori o asemenea adunare în care sã le vorbeasccã despre “binefacerile comunismului”, ale muncii în colectiv. Culpabili de aceastã prezentã masivã la rugãciune erau cãlugãrii si cãlugãritele din Vladimiresti, în fruntea tuturor vinovatilor fiind eu, singurul semnatar al memoriului.

C.N.: Ei bine, si pentru un memoriu în care cereati sã nu se facã atingere mãnãstirii puteau sã vã condamne la muncã silnicã pe viatã?

P.I.: Domnule, acolo acuzam Guvernul de uneltire împotriva Bisericii si a credintei, cã este unealta Anticristului sovietic, cã a schimbat ierhia Bisericii cu oameni obedienti care se lasã manevrati. Pe acesia i-am acuzat cã au pactizat cu regimul-ateu pentru niste decoratii, în loc sã poarte cu credintã Crucea lui Cristos. I-am întrebat de ce au arestat si condamnat cãlugãrii care au venit la mine sã se spovedeascã si sã se împãrtãseascã, de ce fac presiuni asupra preotilor sã dea liste cu credinciosii care se spovedesc. Era prea mult. Îi ofensasem pe guvernantii comunisti, dar si pe mai-marii Bisericii care n-au întârziat sã mã cateriseascã; am fost imediat arestat si a început calvarul.

A trebuit sã fac fatã unei anchete extrem de dure, iar pentru cã erai preot trebuia sã te chinuie si sã te umileascã mai mult decât pe altii. Dictatura comunistã îsi exersase pânã în 1955 mijloacele de represiune si torturã; aveau, din punctul ãsta de vedere, buni meseriasi. Te acuzau de fapte absolut imaginare pe care, dacã nu le recunosteai, te torturau amarnic. Eram tânãr si robust, dar în curând constatam cã aceste însusiri nu-mi erau suficiente pentru a rezista supliciului. Desigur, ceea ce m-a fãcut puternic a fost credinta mea în Dumnezeu, rugãciunea si euharistia zilnicã.

Fusesem initial încarcerat în beciurile Tribunalului din Galati, în prag de iarnã, într-o încãpere fãrã geam si fãrã calorifer, fãrã instalatii sanitare. Când le solicitam sã ies pentru nevoile fiziologice, primeam acelasi invariabil rãspuns: Asteapztã. Zile si nopti în sir îmi spuneau: Asteaptã. În câteva sãptãmâni, datoritã conditiilor insalubre, am fãcut un TBC ganglionar. Datoritã lipsei oricãrei igiene, îmi crãpaserã mâinile pânã la os. Simteam cã cu fiecare clipã mi se scurteazã firul vietii. Cu toate accestea reuseam sã mã rog în genunchi si sã fac în fiecare zi Sfânta Liturghie, iar la sfârsit mã împãrtãseam, singurul meu gând fiind sã mã mântuiesc. Într-o noapte, la începutul lunii februarie, am visat-o pe mama: murise si din rai o implora pe Maica Domnului sã-i ajute fiul. A doua zi am fost mutat într-o celulã la etajul întâi, de unde, la interventia doctorului Schoferman, am fost transferat la Penetenciarul Vãcãresti, unde am benficiat de îngrijirea atentã a doctorului Blidaru, si el fiu de preot ca si mine.

C.N.: În acele momente de suferintã ati fost marcat de vreo trãire sufleteascã dureroasã legatã de cei care vã osândeau?

P.I.: Erau cu adevãrat manifestãri irationale ale celor care ne torturau si ne umileau. De ce ne loveau cu ranga dacã nu mãrturiseam ce doreau ei, de ce ardeau cu mucul tigãrii sfârcul sânilor femeilor, de ce te sileau sã-si mãnânci la o adicã excrementele în ziua de Pasti? Eu, ca monah, gãsesc un singur rãspuns: era lucrarea diavolului prin care Dumnezeu a vrut sã ne încerce atât pe noi detinutii, cât si pe tortionari.

C.N.: Ati avut vreo deceptie fatã de comportamentul celor rãmasi afarã?

P.I.: Asta s-a întâmplat mult mai târziu, cînd am aflat de la avocatul meu cã unii dintre credinciosii pe care îi spovedisem si îi împãrtãsisem dãduserã Securitãtii informatii total neconforme cu realitatea, probabil cu dorinta de a se delimita de mine, pentru a nu fi implicati.

C.N.: S-au lepãdat de duhovnicul lor precum Petru de Iisus.

P.I.: Petru s-a lepãdat de Iisus mai înainte de a fi rãstignit si de a fi înviat. N-a pãtimit si-a murit mai apoi în numele Domnului? Pãi, dãcã avem învãtãtura aceasta… de ce nu suntem vrednici s-o urmãm. Cãci oricât am da vina pe labilitatea fiintei umane în fata marilor încercãri, multe din gesturile reprobabile ale ommului nu mai au nici un fel de acoperire. De data aceasta, nuantele capãtã o importantã covârsitoare. Cãci, de pildã, cum sã-ti explici o ticãlosie a unui român cotat în colectivitate ca om de omenie, iar la o adicã dã o declaratie falsã Securitãtii care pune în pericol viata semenului.

C.N.: Ce-a mai urmat? Rãmãseserãti la momenul Vãcãresti.

P.I.: Aici,la Vãcãresti, am trãit, în conditii grele de detentie, un moment de mare înãltare sufleteascã. Am reusit sã-i conving, nu fãrã dificultate, pe pãrintele vicar romano-catolic Xaveriu, de la Iasi (el a murit în închisoare) si pe pãrintele greco-catolic Nicolae Opris, fost paroh la Bontila de lângã Cluj, sã oficiem împreunã slujba de Înviere. Cu un singur moment de ezitare al pãrintelui vicar, acela al consacrãrii, când s-a invocat coborârea Sfântului Duh pentru prefacerea darurilor, totul a decurs într-o comuniune în care ne regãseam toti, indiferent de confesiune, fii ai lui Dumnezeu, uniti întru Hristos. A urmat împãrtãsirea tuturor detinutilor într-o atmosferã de extaz sufletesc. Realizam acest moment de fericire sublimã ca pe o rãscruce a vietii mele. La încheierea Sfintei Liurghii, animati de o bucurie divinã unicã, am cântat toti detinutii, din tot sufletul, “Hristos a înviat”, cu voce tare, ceea ce atras atentia supraveghetorilor. Noi, preotii, eram pasibili de pedepse aspre. La aparitia ofiterului, instantaneu toti detinutii au fost preocupati sã ne apere fãcând un scut de trupuri. În fatã se afla cãpitanul de aviatie Cucu, un om inteligent si foarte bun organizator. Când ofiterul a pretins cã am fãcut slujbã religioasã, ceea ce era strict interzis, cãpitanul Cucu i-a replicat ofiterului ce ne inspecta, pe un ton linistit, dar hotãrât: “Vã rog, domnule ofiter, sã nu ne jigniti în ziua de Pasti. E ziua mea de nastere,iar colegii mi-au cântat Hrisos a înviat.”

Curând am fost transferat la Jilava, o altã închisoare de tranzit spre puscãriile din Transilvania. Aici am fost instalat într-o celulã sinistrã situatã lângã camera mortuarã, fãrã gurã de aerisire, aceasta fiind într-o a treia încãpere. Ideea mortii îmi era sugeratã de celula asemenea unui cavou, de întuneric, de umezealã, de cei care decedau zi de zi în alte celule, de executiile nocturne. Îmi aduc aminte de o scenã tristã si în acelasi timp înduiosãtoare: un condamnat la moarte dintr-o celulã vecinã îsi propusese sã evadeze profitând de faptul cã avea o latrinã în celulã si a încercat sã sape un tunel prin aceasta. A sãpat zile si nopti de-a rândul fãrã sã-si dea seama cã era descoperit, iar paznicii se amuzau de el. Cineva dintre detinuti l-a anuntat prin morse sã nu se mai epuizeze fizic cã fusese depistat. La scurt timp l-au executat prin împuscare în Valea Piersicilor.

Aici, la Jilava, în vederea transferãrii la Gherla, ne-au dus în grupuri mici la fierãrie pentru a ne fereca în lanturi de mâini si de picioare. Ne-au arãtat movila de lanturi asemeni unor serpi de metal si ne-au spus sã alegem. Ni se fãcea aceastã favoare, sã alegem lanturile. Deodatã am fost cuprins de o bucurie uimitoare, cãci îmi amintisem relatãrile Sfântului Pavel despre priopria sa înlãntuire si suferintele ce le-a îndurat când era bãtut cu vergele de metal penru credinta în Hristos. Am luat lantul, l-am închinat si l-am sãrutat socotind ferecarea mea ca pe o încercare a credintei în Dumnezeu. Am fost trânt la pãmânt, mai rãu decât un animal, pentru a mi se prinde lanturile cu nituri de picioare. Treaba asta o fãceau detinutii de drept comun, si au fãcut-o cu o plãcere diabolicã. Mi-au strâns cãtusa lantului atât de tare încât mi-au provocat rãni adânci. Abia m-am ridicat când am primit o loviturã puternicã de cizmã în spate. Am fost lovit din nou cu si mai multã sete. În cele din urmã m-am întors spre gardian si l-am binecuvântat: “Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos sã te ierte pe tine fiule duhovnicesc dupã nume si sã-ti steargã tie pãcatele, inclusiv pe acesta de acum, iar eu nevrednicul preot te dezleg de toate pãcatele în numele Tatãlui, al Fiului si al Sfântului Duh”. Fãcusem dezlegarea din toatã inima, iar cel care mã izbise bestial a amutit si s-a dat la o parte. Eram din nou fericit sã fiu preot, fie si în aceste conditii. Regulamentul interzicea lovirea rãnitilor, iar colegii m-au sfãtuit sã ies la raport. N-am fãcut-o, nu m-am interesat cine era sau cum îl chema pe acest nenorocit de om, cãci îl iertasem cu adevãrat.

C.N.: În puscãriile din Transilvania, construite de Imperiul Austriac, trebuie sã fi întâlnit o lume civilizatã, cu mai putini tortionari.

P.I.: La Gherla ne asepta o închisoare construitã de Maria Tereza cu 365 de încãperi. Se pregãtise întâmpinarea noastrã, încã din garã, cu huiduieli, înjurãturi si insulte de tot felul: “De ce nu te-ai tinut de slujbã, mãi bandiule, ca sã nu ajungi aici?!”

Era abia în 1956, când tocmai se declansaserã evenimentele din Ungaria, si mi se pãrea cã fusesem închis de-o vesnicie. A doua zi de la sosire ne-au scos în curtea închisorii, ne-au obligat sã ne asezãm pe burtã, cu gura lipitã de ciment, iar la ordinul comandantului au început sã ne calce în picioare, sã izbeascã cu cizmele în noi unde apucau cu o violentã si o cruzime bestiale. Comandantul, ofiterii, gardienii, tot personalul din puscãrie pãreau niste nebuni dezlãntuiti. În timp ce ne cãlcau în picioare si ne loveau, ne strigau scrâsnind: “Hei, banditilor, încercati sã faceti si voi ce-au fãcut ãia din Ungaria, cã trecem cu tancurile peste voi, nu cu cizmele!”

Pentru a preveni o eventualã actiune protestatarã, ne-au luat pe fiecare al cincelea detinut si ne-au supus unor bãtãi cumplite. Ne bãteau cu cearceaful ud pânã la epuizare, apoi aplicau fiecãrui detinut câte cincizeci de loviuri de rangã, în prezenta medicului.

C.N.: Pãrinte, sã înteleg cã între “cei alesi” sã pãtimeascã, sã se jertfeascã într-un mod absurd se aflau în primul rând oameni de valoare, fruntasi ai României? Valorile reprezintã prin ele însele elemente de rezistentã împotriva unor imixtiuni distructive?

P.I.: Nu doar un politician de valoare, un universiatar, un poet ci si un tãran sau un muncitor vrednic erau tot atâtea obstacole în calea instaurãrii si consolidãrii puterii comuniste. Toti acestia trebuiau eliminati, suprimati în numele asa-numitei dictaturi a proletariatului.

C.N.: De acord cu Dumneavoastrã, dar cum se justificã tortura, umilintele, uciderea lentã în chinuri groaznice a mii de oameni? Doar n-a fost o agresiune oarecare, ci una elaboratã, de disrugere a fondului genetic al neammului românesc.

P.I.: Aveti dreptate, dar eu zic cã a fost si o încercare venitã de la Dummnezeu. Asta si pentru cei care pãtimeau si pentru tortionari.

C.N.: Cum a fost mai departe? Timpul trecea si în puscãrii.

P.I.: Regimul greu de detentie fãcea numeroase victtime. De pildã, în puscãria din Aiud difteria fãcea ravagii. Medicii treceau pe lângã noi fãrã sã ne ia în seamã, uneori aruncându-ne bajocoritori: “Ãstia-s criminali, nu meritã sã trãiascã.”. Apoi era si cinismul fãrã de margini al unor gardieni, care, desi erau proveniti din sate, când veneau sã-i scoatã pe cei decedati exclamau rânjind: “Aici numai doi au crãpat!…”

Trecuse timmpul, iar în urma detensionãrii relatiilor politice dintre Est si Vest, în virtutea unor conventii internationale, sporise încrederea cã multi dintre noi vom supravietui si vom iesi din puscãrie. Regimul comunist a înteles cã nu ne va putea suprima pe toti, cã multi dintre detinutii politici vor reveni în colectivitãtile din care fãcuserã parrte, si-au inventat un perfid plan de REEDUCARE a detinutilor politici.

În schimbul promisiunii cã vei fi eliberat mai repede, trebuia sã-ti rernegi toate principiile si credintele, sã accepti cã esti vinovat si mai ales sã te lepezi de credinta în Dumnezeu. Te puneau sã lauzi toate “binefacerile” comunismului si ale ateismului. Bietii oameni, înfometeti, schigiuiti, umiliti în fel si chip, în speranta eliberãrii au acceptat “reeducarea”. Ce nu fãcea omul pentru o farfurie de ciorbã ! Surpriza cea mai mare au constituit-o unii intelectuali reputati, care n-au rezistat presiunilor fizice si psihice si s-au prostituat. Grupul celor care se împotriveau acestor manevre era tot mai restrâns. Eram toti schilavi si slabi, tinuti mai mult la izolator, hrãniundu-ne cu resturile de mâncare de la reeducati, care declarau solemn cã niciodatã nu vor uneli împotriva regimului comunist.

Pentru a nu rãmâne neatinsi de programul lor de reeducare, celor de la izolator ne-au bãgat în celule microfoane pentru a-i auzi pe cei de la reeducare cum se autoflageleazã. Se întreceau într-un spectacol macabru, renegându-i si pe propriii pãrinti. Cãci comunistii îsi propuseserã sã distrugã în oameni pânã ce si cele mai slabe pâlpâiri de demmnitate, sã-i compromitã grav si sã-i dezonoreze încât sã iasã din puscãrie cu un acut sentiment de culpabilitate.

C.N.: Asa se poate explica tãcerea multora dintre ei dupã ce au iesit din puscãrie?

P.I.: E si aceasta una dintre explicatii.

C.N.: Am înteles cã s-au fãcut presiuni asupra Dumneavoastrã sã acceptati reeducarea pânã cu putin timp înainte de a fi eliberat.

P.I.: Dumnezeu m-a ajutat sã nu accept asemenea fapte de umilintã si am supravietuit, mãcar cã în urma unei altercatii verbale cu comandantul închisorii de la Aiud, colonelul Crãciun, care a sperat pânã în ultima clipã sã mã determine sã fac o concesie cât de micã propunerilor lor, m-a bruscat exclamând cã constructia socialismului nu stã într-un popã reactionar si am fost dus la zarcã, unde cei mai multi detinuti politici si-au pierdut viata.

C.N.: Ati iesi din închisore în 1964. De atunci ati trãit în liniste si pace?

P.I.: Securitatea m-a urmãrit permanent. Am fost arestat si condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 si-n 1970. Ultima oarã au gãsit asupra mea drept corp delict patrafirul…

Dupã treisprezece ani de puscãrie, de hãrtuire de cãtre securitate, uneori mergând pe strãzile Bucurestiului si aminindu-mi de actiunile lor bestiale, mã întrebam dacã Securitea nu-mi poate cunoaste si gândurile.

Ura lor era fãrã margini. Eu mi-am propus sã-i iert si sã-i iubesc, sã mã rog pentru toti tortionarii din puscãrii si nefericitii lor informatori. Si cred cã am reusit.

Interviu realizat de Cornel NISTEA (www.cornel.nistea.com)

ADEVARATII MARTIRI

Domnilor, emisiunea din seara zilei de 26 aprilie 2001, la TVR1, m-a impresionat in mod deosebit; curajul dvs. de a-l interoga pe Amedeo Lazarescu, mare comandor al masoneriei romanesti dupa 1990, curajul de a aborda aceasta tema de colaborationism cu securitatea si toate celelalte puncte de vedere, inclusiv intrebarea domnului C.T Popescu cand Amedeo Lazerescu a spus daca ati verificat si dosarul sotului doamnei Mona Musca. Dar am ramas dezamagit ca nu ati stiut sa puneti intrebarile in continuare sa aflati concret ceva despre dosarul respectiv. A fost un moment de inspiratie a domnului C.T. Popescu. Domnia sa, nestiind cum sa fructifice acea inspiratie de moment.

Domnilor aceste intebari mi se par de bun simt intr-adevar pt. ca tinerii sa cunoasca adevarul despre tortionari, despre colaboratorii securitatii, despre turnatorii de ieri si de azi dar deocamdata mi se par niste susanele (scuzati-mi expresia) pana cand nu plecati de la un adevar: adica oamenilor trebuie sa aratati un model in care cineva nu s-a compromis in nici un fel indiferent cat a suferit fie chiar in inchisorile comuniste find considerati la vremea aceea tradatori de neam si tara, fiind condamnati lamoarte sau pe viata si totusi nu au pactizat cu diavolul de nici un fel.

Domnilor, iertati-ma ca eu va dau lectii, nu, de trei ori nu! Nu va dau lectii! Ci incercam impreuna sa spunem tinerilor, copiilor nostri ADEVARUL! Inclusiv si celor care autnci au tradat, au colaborat si au turnat la mai marii zilei din vremea aceea.

1. Trebuie sa spunem tuturor ca inchisorile romanesti comuniste, dupa 1941 pana in prezent, adica in 2001 sfarsit de aprilie, au creat fii ai luminii, adica fii de Dumnezeu, asemnea lui Hristos fara nici un fel de pretentii ii putem declara pe cei care au stiut sa sufere pana la sfarsit, fara sa-si tradeze crezul lor si slujind cu adevarat lui Dumnezeu avand pe El singurul Stapan si singurul Adevar!

2. Sa aratam tuturor: tineri, parinti si copii ca intr-adevar au existat si asemenea modele. Unele dintre ele dandu-si viata in inchisori si trecand direct la dreapta Tatalui Ceresc iar unii traiesc si acum printre noi, sunt adevarate modele vii de traire si desavarsire. Acest model de la care vrem sa pornim este Parintele IOAN IOVAN, actualmente ieromonah si duhovnic al manastirii Recea de langa Tg. Mures, fost duhovnic al manastirii Vladimiresti, caterisit in anul 1956 de actualul Sinod al BOR, la recomandarile urmatorilor ierarhi pe vremea aceea episcopi: ANTONIE PLAMADEALA – mitropolitul Ardealului, BARTOLOMEU ANANIA – episcop al Clujului si Feleacului, patriarhul TEOCTIST – episcop in perioada1954- 1956, Preasfintitul SEBASTIAN, Preasfintitul TEOFIL,profesor teolog IOASAF POPA, preasfintitul NICA ANTIM, preasfintitul IOSIF si preasfintiul FIRMILIAN si preasfintitul ANDREI, au dat diverse circulare si au vorbit impotriva Vladimirestiului, starnind o adevarat campanie sinodalilor de la vremea aceea impotriva lacasului Maicii Sfinte si al lui Hristos (”Aici sa fie ALtarul Meu, inchinat Maicii Mele” si “Cine e impotriva Vladimirestiului e impotriva Mea”. In primul rand a spus-o Hristos si a poruncit in vedeniile din 1938 dar inainte cu o 100 ani o marturiseste insasi marele nostru poet Mihai Eminescu intr-o vedenie-poem scrisa de el ce se afla in Vol. XV-Opere, pag. 805…), sa aratam oamenilor ca parintele Ioan Iovan nu a facut nici un compromis niciodata, fiind un adevarat model de viata pentru noi toti. Traind si acum in acest moment marginalizat chiar daca in 3 ani de zile a ridicat o manastire inchinata lui Dumnezeu (nu si-a bagat banii la ciorap) si Maicii Domnului si ca o minune ciudata este cu Altarul spre apus nu spre rasarit, lucru care ar trebui sa va dea de gandit; o adevarata catedrala a mantuirii neamului romanesc. De aceea nu trebuie sa mai construim o alta catedrala in centrul Bucurestiului, exista cu adevarat una la Recea.

Va spun ca o taina, ca unirea dintre cele doua biserici ortodoxa si catolica, a fost deja facuta in suferinta, cei doi mari martiri ai neamului romanesc in viata: parintele Ioan iovan si cardinalul Todea, se impartaseau impreuna cu crestinii detinuti in puscarie (se afla printre ei Steinhard care a trecut de la religia iudaica la ortodoxie, cunoscandu-l pe parintele Ioan) din acelasi potir, inclusiv potirul suferintei.

3. Un alt model, dar de tradare este Bartolomeu Anania Valeriu care a ajuns lector intr-un club al reeducarii in inchisorile comuniste, ulterior ajungand sa lucreze si sa fie cu Ristea Priboi in serviciul DIE. Ristea Priboi si-a dat demisia, din functiile pe care le avea actualmente dar Bartolomeu Anania pastoreste si aucm eparhia Clujului si Feleacului dupa ce de nu stiu cate ori l-a tradat pe Dumnezeu, slujind anumitor institutii dintr-un stat ateu si fara Dumnezeu.

Domnilor trebuie sa incercam sa vorbim oamenilor prin exemple vii. Adevarul este Viu…

Incep sa va comunic cate ceva ca sa intelegeti un anumit fel de traire, in eventualitatea ca nu v-am suparat prea tare si ca v-am retinut din timpul dvs. pretios cu acordul domniilor voastre, voi continua sa va comunic din ceea ce cunosc eu, Niculae Tudor, inspirat de Dumnezeu si de anumite evenimente ce se petrec in jurul meu dar mai ales din cartile ce le-au scris cei dinaintea mea…

HRISTOS A ÎNVIAT!

PARINTE IOANE, PARINTE IOANE!

“Dupa alte doua-trei luni, din nou am fost adunati, noi cei de la Zarca, într-o camera mare. Colonelul Craciun cu suita lui au luat loc la o masa pe scena. Toti au luat loc pe scaune, în afara de colonel, care a ramas în picioare. Întâi ne-a privit, parca analizându-ne pe fiecare în parte, apoi a zis:

- Domnilor, am venit la dumneavoastra cu un ziar, în care sunt o multime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afara de important. Cine dintre dumneavoastra vrea sa vina aici sa-l citeasca? S-a facut o liniste de mormânt. Toti detinutii cautau pe jos cu ochii, poate-poate vor gasi o crapatura unde sa se ascunda.

Comandantul Craciun din nou a început sa cerceteze din ochi masa de detinuti. Si-a fixat ochii asupra parintelui Ioan, duhovnicul mânastirii Vladimiresti din judetul Tecuci.

La rândul sau, ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemiscat, drept în ochi. Parca nici nu clipea.

Parinte Ioane, hai dumneata si citeste!

Zâmbetul din coltul gurii comandantului, din ironic, deveni viclean si insistent. Dar parintele Ioan i-a raspuns demn, pe acelasi ton aspru si plin de sobrietate:

Domnule colonel comandant Craciun, eu nu citesc cartile si ziarele oferite de dumneavoastra. Legea careia eu ma supun îmi interzice sa citesc carti eretice. Pur si simplu, nu citesc!

NOTA: Parintele IOAN IOVAN niciodata nu a acceptat vreun compromis chiar daca îi era în joc viata si iata ca a ajuns sa fie duhovnic la mânastirea Recea, lânga Tg. Mures, unde pastoreste popor ce vine din întreaga tara si români de pretutindeni.

De retinut ca aceasta mânastire a ridicat în 3 ani de zile, el fiind pedepsit sa plece de la mânastirea Plumbuita unde din 1989 i se ridicase caterisirea pe care mai marii bisericii i-o dadusera in 1956. În anul acela a fost caterisit de catre patriarhul Justinian la recomandarile scrise de catre actualul patriarh Teoctist, pe atunci episcop, Antonie Plamadeala, mitropolitul Moldovei si alti ierarhi ai BOR, mai bine-zis întreg Sinodul comunist care-l aveau stapân nu pe Dumnezeu ci PCR-ul.

Colonelul Craciun, vazând ca nu reuseste sa-l pacaleasca pe calugar ca sa se murdareasca cu cititul ziarului “Scânteia”, se prefacu ca ofteaza neputincios la încapatânarea lui si reînnoi invitatia catre ceilalti:

Daca parintele Ioan nu vrea sa citeasca, atunci sa vina un voluntar. Sa vedem, care vrea? Din nou, s-a asternut linistea în sala. Credeam ca aici se va termina totul. Dar, din multime s-a ridicat parintele Anania Valeriu (Bartolomeu) care a urcat la tribuna. A luat ziarul din mâna comandantului si a citit articolul cu pricina. În articol era vorba de presedintele Kennedy al Americii, care tocmai fusese asasinat la Dallas.

Ati vazut? E chiar atât de greu sa citesti un articol de ziar? Acum, mergeti înapoi la locurile voastre.

Am plecat cu totii. Parintele Anania Valeriu a ramas pe loc la tribuna. El a fost scos de la Zarca si mult mai târziu am aflat despre dânsul ca e lector la un “club” al reeducarii.”

PARINTELE ANANIA VALERIU BARTOLOMEU, DACA A TRADAT SI S-A PUS ÎN SLUJBA STAPÂNILOR ZILEI ÎN VREMEA ACEEA, FACÂND PE TORTIONARUL, TURNATORUL, ETC. A AJUNS EPISCOP AL CLUJULUI SI FELEACULUI. ACESTA ESTE ADEVARUL, DRAGILOR!

CINE E ADEVARATUL PASTOR AL LUI HRISTOS? CEL CARE NU A TRADAT NICIODATA SAU CEL CARE A TRADAT, A FOST TORTIONAR SI A SERVIT INTERESELE UNU STAT ATEU SI FARA DUMNEZEU. ACESTIA NE CONDUC SI ASTAZI, NE PASTORESC CHIAR SI CRED CA EI CA PASTORESC ÎN NUMELE LUI HRISTOS. ACEASTA ESTE CEA MAI MARE EREZIE! EI SUNT ANTICHRISTII, PARINTELE IOAN ESTE ADEVARATUL PASTOR AL LUI HRISTOS, ESTE ADEVARATUL ARHIEREU, GRABITI-VA CÂT MAI AVETI TIMP SA ÎNTELEGETI ACEST LUCRU!

SI DACA VRETI SA DESCOPERITI UN ADEVAR, E IVAN TURBINCA DE LA SFÂRSITUL VREMURILOR DIN POVESTE, ADICA ESTE IOAN EVANGHELISTUL CEL CARE HRISTOS ÎI SPUNE CA VA PASTORI BISERICA VIE DE LA SFÂRSIT.

NOTA: BISERICA VIE SUNT ADEVARATII CRESTINI IAR PREOTII SUNT SLUJITORII, FIE CA SUNT ARHIEREI, FIE CA SUNT DIACONI. † AMIN. †

Nota speciala: Darâmarea Biserici Sf. Vineri s-a produs într-o zi de vineri, anul vi-l aduceti singuri aminte, a existat si aici un moment culminant: sfintirea buldozerului care intra sa darâme zidurile bisericii Sf. Vineri. Stiti cine a facut-o? A fost si filmarea zilei! Patriarhul Teoctist, a sfintit buldozerul care darâma biserica Sf. Vineri! Nu Ceausescu darâma Sf. Vineri, ci patriarhul îsi darâma propria biserica. Din aceasta cauza îl mustra acum constiinta si vrea sa construiasca Biserica neamului. Exista documente. AMIN †

sursa: www.ortodox.net