Sorin Oprescu, fiul de securist, cumulul de functii si problemele Bucurestiului (VI)
Exclusiv – Opriţi-l pe OPRESCU!
(Dan Barbu, Interesul Public)
În cazul în care ar ajunge în poziţia de şef al Bucureştiului,în combinaţie cu mafia imobiliară, Sorin Oprescu a pus la punct un „tun“ care le-ar întrece pe toate cele date în Bucureşti în ultimii 18 ani, pentru că valoarea acestuia ar depăşi 2 miliarde de euro.
Chiar dacă sursele noastre ne-au descris o ipoteză halucinantă – privind mutarea Muzeului Satului „Dimitrie Gusti“ la margine de Bucureşti pentru a face loc unui cartier de lux, având în minte destule manevre funciare incredibile executate în România ultimilor 18 ani, am demarat acţiuni menite să pună la adăpost Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“ de orice abuz. Sesizând faptul că muzeul, aşa cum au afirmat cei care cunosc detalii ale proiectului, nu are un act de proprietate asupra terenului în cauză, am solicitat Guvernului, premierului Călin Popescu Tăriceanu, să limpezească la modul public aspectele juridice asupra proprietăţii terenului în cauză. În plus, după modelul inaugurat de „Platforma Societăţii Civile pentru Bucureşti“, ne-am adresat tuturor candidaţilor la Primăria Generală, solicitându-le angajamentul că nu vor accepta niciodată ca Bucureştiul să piardă Muzeul Satului.
„Interesul Public“ a prezentat în numărul de ieri scenariul diabolic prin care locuitorii Bucureştiului ar putea fi deposedaţi de unul dintre puţinele locuri emblematice ale Capitalei. E vorba de Muzeul Satului, din Parcul Herăstrău.
Plan machiavelic
Unul din foştii oameni de încredere ai doctorului Oprescu ne-a dezvăluit un plan machiavelic, prin intermediul căruia compania Metropolitan Investment & Development ar urma să capete peste 10 hectare de teren în inima Capitalei, pe care să construiască un cartier de lux. Metropolitan Investment & Development este o companie deschisă în Antilele Olandeze, cu conturi la bănci din Estonia, de unde se fac plăţi cu valiza pentru susţinerea campaniei lui Sorin Oprescu. Până în prezent, pe această filieră se pare că s-au primit aproximativ 3,8 milioane de euro, bani care reprezintă de fapt un avans pentru realizarea unui proiect care rivalizează cu cele din Dubai. Firma din Antilele Olandeze are în seifuri un proiect rezidenţial despre care se aude că s-ar mai fi plimbat şi pe la alţi candidaţi, dar singurul care a acceptat „să stea de vorbă“ cu reprezentanţii acestui grup de interese ar fi Oprescu. E vorba de construirea a şase blocuri-turn, fiecare de câte 40 de etaje. În plus, pe cele 10 hectare de teren din Herăstrău pe care în acest moment se află Muzeul Satului ar urma să se mai construiască o sală de sport, un cinematograf în aer liber cu circuit închis, o sală de recepţii, o faleză de promenadă şi un mic port turistic pe malul lacului Herăstrău. Informaţiile legate de acest „tun“ imobiliar au ajuns la urechile unor oameni din anturajul lui Oprescu, care au surprins frânturi de discuţii ale acestuia cu un cunoscut samsar de terenuri, care a furnizat soluţia deposedării muzeului de teren.
Veriga slabă de care trage mafia
În ciuda faptului că Muzeul Satului, moştenire lăsată României de prof. Dimitrie Gusti şi de Casa Regală, este un aşezământ cultural de valoare inestimabilă, fiind clasificat drept monument de categoria A, recunoscut şi renumit la nivel mondial, protejat prin diferite acte guvernamentale, terenul pe care este edificat are, cel puţin teoretic, o situaţie care poate fi speculată. Ideea constituirii Muzeului Satului s-a cristalizat între anii 1925-1935, când Universitatea din Bucureşti, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale ţării. Lucrările pentru amenajarea terenului, în suprafaţă iniţială de 4.500 m, au început în luna martie 1936. Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“ a susţinut moral şi material proiectul. În timp, muzeul s-a dezvoltat, ocupând azi 10 hectare din parc. Specialistul în inginerii funciare a descoperit însă că terenul respectiv nu a fost niciodată atribuit explicit muzeului, care nu deţine un act de proprietate. Acest teren a făcut parte din patrimoniul public al statului, nefiind în proprietatea Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol.
Căi de atac
În ciuda numeroaselor acte care protejează acest monument, s-au creionat două posibile căi de atac pentru deposedarea de teren a instituţiei. Iar mafia imobiliară caută deja un avocat celebru, care să decidă ce manevră ar putea avea succes: sau înfiinţarea unei fundaţii care să se declare succesoare a celei care a contribuit la întemeierea muzeului, sau declanşarea unor cereri de revendicare, după sistemul patentat în cel puţin alte două cazuri similare, deja celebre. Iar în instanţele din România n-ar fi o problemă – manevra s-ar rezolva cu ajutorul cozilor de topor ale lui Ion Iliescu. Pentru ca instituţiile culturale europene să nu protesteze, s-a stabilit deja ca muzeul să fie mutat într-o locaţie de la marginea Bucureştiului.
Mafia internaţională, acum în România
În spatele acestei incredibile manevre stă mafia imobiliară din România, aflată în conexiune cu oameni de afaceri dubioşi de origine israeliană, posibil implicaţi chiar şi în traficul de armament. Pentru a fi siguri că mizează pe omul potrivit, „gruparea externă“ a acestei găşti de profitori a pus la dispoziţia lui Oprescu un consilier de campanie, altul decât Tal Silberstein. Metropolitan Investment & Development a fost implicată, după cum se ştie, într-un scandal în Nigeria, în 2002, când s-a mediatizat tentativa acestei companii de a corupe înalţi oficiali ai regimului de la Abuja.
„A înviat Ceauşescu şi n-am aflat?“
Reacţiile celor care „păstoresc“ destinul acestui lăcaş de cultură au fost vehemente. Directorul general al Muzeului Satului, Paulina Popoiu, admite că asupra instituţiei pe care o conduce s-au încercat, de-a lungul timpului, „o serie de agresiuni“, însă nu cunoaşte nimic legat de o posibilă mutare a muzeului. „Ar fi o agresiune la adresa patrimoniului cultural european. Nu cred că poate fi cineva atât de dus cu pluta să încerce una ca asta, este inadmisibil să dispărem sub un morman de vile. Cât sunt aici, în funcţie, nu se va realiza aşa ceva. Poate doar să mă dea afară, dar îi avertizez că nu plec fără luptă. Nu s-a pus problema desfiinţării muzeului decât pe vremea lui Ceauşescu. A înviat Ceauşescu şi n-am aflat noi?“, a declarat pentru „Interesul Public“ directorul general al Muzeului Satului. La fel de indignat s-a arătat şi Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii, care are în subordine această instituţie de prestigiu. „Să îndrăznească cineva ceva. Arunc Muzeul Satului în Herăstrău, îl fac muzeu lacustru. Nici primarul, nici primăria nu au niciun drept asupra terenului. Spaţiul aparţine Muzeului Satului, care se află în subordinea ministerului. Ar fi nesimţirea maximă să se petreacă aşa ceva. Cât sunt eu ministru, nu se poate petrece un asemenea jaf, vă asigur“, a declarat Adrian Iorgulescu.
APEL – S.O.S. Muzeul Satului
Chiar dacă, în aceste zile, turiştii sunt primiţi cu braţele deschise şi activităţile culturale se desfăşoară netulburate, în rândul angajaţilor de la Muzeul Satului domneşte o stare de nervozitate după ce au aflat că cineva îndrăzneşte să se gândească la mutarea instituţiei. Cum nu există sindicat, ieri, câţiva salariaţi s-au gândit să demareze procedurile de înfiinţare a unui sindicat propriu, care să se afilieze la una dintre marile centrale sindicale. Salariaţii se tem mai puţin pentru locul lor de muncă, însă sunt indignaţi că bucureştenii ar putea să piardă o oază de recreere, de cultură.
„Trist, dar adevărat, Muzeul Satului, această veritabilă oază de tradiţie şi cultură românească, a intrat, brusc, odată cu declanşarea campaniei electorale pentru alegerile locale din Bucureşti, în vizorul mafiei imobiliare. Astfel, au apărut informaţii conform cărora grupuri de interese ar încerca să mute Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“, pe actuala locaţie urmărindu-se construirea unui ansamblu rezidenţial. În acest context, „Interesul Public“ solicită candidaţilor la alegerile locale pentru Bucureşti să-şi exprime ferm opţiunea pentru ca nimeni, niciodată, să nu poată schimba destinaţia terenului pe care se află Muzeul Satului“.
Candidaţii susţin demersul „Interesului Public“
Următorii candidaţi şi-au afirmat sprijinul în favoarea campaniei „SOS Muzeul Satului“ şi au semnat apelul.
Vasile Blaga PDL
„Sunt absolut de acord cu acest demers. Muzeul Satului este emblematic pentru Bucureşti. Ar trebui să ne gândim la sprijinirea lui, nu la altceva “.
Ludovic Orban PNL
„Cine propune un asemenea proiect nu are niciun fel de respect pentru valorile poporului român. Dacă voi câştiga Primăria Capitalei, voi integra Muzeul Satului într-un circuit turistic care să cuprindă toate muzeele şi instituţiile de cultură pe bază de abonament, aşa cum se face în străinătate. În plus, voi derula programe de vizitare pentru elevi şi voi organiza astfel punerea în valoare a tuturor valorilor şi tradiţionale româneşti“, ne-a declarat Orban.
Aurelian Pavelescu PNŢCD
„Muzeul Satului trebuie să rămână ce a fost şi să fie protejat. Este o oază de cultură şi relaxare pentru bucureşteni. Niciun primar nu va îndrăzni să se atingă de Muzeul Satului pentru că se va lovi de reacţia adversă a opiniei publice. În opinia mea, candidatul care lansează acest proiect delirant nu are nicio şansă să câştige bunăvoinţa şi voturile cetăţenilor Capitalei“, ne-a declarat Aurelian Pavelescu.
Cristian Diaconescu PSD
„Exclus. Niciun fel de mutare pentru că nu se mai construieşte pe spaţiile verzi“, a spus Cristian Diaconescu.
Adrian Vilău UPSC
„Cine are în plan strămutarea Muzeului Satului nu poate să fie decât un ticălos. Nu exclud această ipoteză prin care domnul Sorin Oprescu ar dori să mute Muzeul Satului. Cred că Muzeul Satului trebuie dezvoltat şi păstrat ca un brand al României, nu numai al Bucureştilor. Trebuie să-l extindem, trebuie să primească o protecţie specială şi fonduri suplimentare care să atragă nu numai turişti din străinătate, ci şi oameni de ştiinţă din întreaga lume. Cunosc foarte bine Muzeul Satului şi casele de acolo. Foarte mulţi străini rămân mască atunci când văd acele turbine de la moară pe care noi le foloseam acum o sută de ani. Oricum, oricine ar vrea să strămute Muzeul Satului ar putea fi sancţionat, inclusiv penal“, a spus Vilău. Referindu-se la presupusa intenţie a lui Sorin Oprescu de a strămuta Muzeul Satului, Adrian Vilău a ţinut să precizeze: „Oprescu este independent sub acoperire, dar este al naibii de dependent de găştile care au făcut foarte mulţi bani în lumea imobiliară şi care îi vor impune o conduită în afara ariei penale. Sorin Oprescu trebuie oprit să câştige Primăria Capitalei, în primul rând prin vot!“, a spus Vilău.
Cozmin Guşă PIN
„Oricine ar vrea să distrugă ceva din vechiul Bucureşti este interzis. Nu numai Muzeul Satului, oricine ar vrea să distrugă ceva din vechiul Bucureşti este interzis când voi fi eu primar. La ştrandul Tineretului le voi distruge totul, o să le dărâm toate construcţiile“.
Verginia Vedinaş PRM
„Protestez şi voi face tot ce-mi stă în putinţă să împiedic acest lucru împreună cu colegii mei. Eu nu pot să spun decât că mă revoltă dacă aceste zvonuri se dovedesc a fi adevărate (n.r. – intenţia unor grupuri de interese de a muta Muzeul Satului «Dimitrie Gusti» de pe actuala locaţie pentru construcţia unui ansamblu rezidenţial). Dacă se va încerca lucrul acesta, eu cred că ar trebui să ne legăm cu lanţuri acolo, la Muzeul Satului, deoarece reprezintă ideea de sat, fiind una dintre cele mai preţioase moşteniri culturale ale Bucureştiului. Protestez şi voi face tot cemi stă în putinţă să împiedic acest lucru împreună cu colegii mei“.
Codrin Ştefănescu PC
„Obiectivele care aparţin patrimoniului naţional nu pot fi demolate. Împreună cu colegul meu, Marius Marinescu, am iniţiat deja un proiect de lege care prevede foarte clar ca obiectivele care aparţin patrimoniului cultural naţional să nu poată fi demolate de către niciun grup de interese“.
Sursa: Interesul Public
Pe aceeasi tema: Sorin Oprescu, fiul de securist, cumulul de functii si problemele Bucurestiului (I) , Sorin Oprescu, fiul de securist, cumulul de functii si problemele Bucurestiului (II) , Sorin Oprescu, fiul de securist, cumulul de functii si problemele Bucurestiului (III) , Sorin Oprescu, fiul de securist, cumulul de functii si problemele Bucurestiului (IV) , Sorin Oprescu, fiul de securist, cumulul de functii si problemele Bucurestiului (V)













Nicio legatura cu comentariul acesta la care am adaugat mesajul meu, dar nu stiu cum altfel as putea posta un comentariu fara a ma “agata” de un altul postat anterior. Scuze!
„Opriti placerea la domnu!” este volumul memorialistic cuprinzand peste 400 de pagini, volum pe care l-am scris ca urmare a experientei personale acumulate in patrarul de veac jurnalistic. 18 ani (1967 – 1985) am fost reporter al Radioteleviziunii Romane realizand, printre altele, in exclusivitate, ultimii doi ani de existenta a emisiunii „Reflector”. Dupa obtinerea azilului politic in S.U.A. mi-am continuat activitatea gazetareasca fiind colaborator al Vocii Americii si infiintand revista saptamanala „Clipa”. Felii din viata culiselor Radioteleviziunii alcatuiesc grosul acestui volum. Sunt si alte amintiri, dar si un capitol substantial de analiza a prestatiilor actualelor „vedete” (circa 30) ale audiovizualului mioritic.
Fragmente din aceasta carte se pot citi la:
http://lectura.bibliotecadigitala.ro/?p=180
http://www.romanianyellowpages.com/newspapers.html
Cartulia in integralitatea ei sta la dispozitia doritorilor atunci cand click pe primul link.
Sfantul Google mi-a oferit adresele de bloguri ale unora dintre aceste personalitati si imi ingadui sa postez pe fiecare dintre ele fragmentele care-i privesc pe respectivii. Deloc magulitoare, unele dintre aceste opinii, au scopul tragerii de maneca a impricinatilor, care au astfel prilejul fie sa-si etaleze fie narcisismul imun la critica sau, fie, dimpotriva, sa le bage la cap si sa incerce sa-si corijeze prezentele. 18 ani de meserie imi confera o oarescare credibilitate ca analizele „sine ira et studio” au un background profesionist.
Tocşuşanelele
Gazetărie puturoasă…
Talk show-urile au devenit, cu vremea, formatul preferat al făcătorilor de emisiuni publicistice televizate postdecembriste. Ştiţi de ce? Pentru că ele sunt cel mai uşor de făcut. Cu alte cuvinte, ele sunt formatul ideal al unei gazetării puturoase. O gazetărie puturoasă, la propriu. Dar şi la figurat, de cele mai multe ori, atunci când este vorba de porcăriile pe teme mondene. Lenea-i cucoană mare…
Am făcut şi eu talk show-uri pe vremea când asemenea vorbe imperialiste nu erau vehiculate în mirificul spaţiu mioritic. Cele mai multe aveau o durată de 30 de minute şi se difuzau pe programul doi. De regulă indigeste, ele erau impuse redacţiei ca să nu se poată spune de către mahării propagandei că acest program, cu o audienţă microscopică, nu se ocupă de tematica majoră a economiei. În condiţiile date, emisiunile cu pricina erau considerate de noi drept unele de serviciu, care nu aveau alt scop decât bifarea unui plan tematic, impus de secţia de presă a Comitetului Central al nepreţuitului partid. Emisiunile de serviciu însemnau, în jargonul meseriei, acelea care nu interesau pe nimeni, inclusiv pe realizatorii lor. Drept care, erau făcute de mântuială. Realizarea lor, de la A la Z, adică de la pregătire şi până la difuzarea lor, inclusiv, dura, în cel mai nefericit caz, cam 8 ore. Cam jumătate din acest timp era consumat de documentarea, restul orelor fiind ocupat de discuţiile preliminare cu invitaţii înaintea intrării lor în studio, de machiaj şi de alte detalii de bucătărie internă. După jumătatea de oră în care se difuza emisiunea, ura şi la gară! Treaba era terminată. Şi se făcea în condiţii primitive, realizatorul fiind alfa şi omega emisiunii. Adică nu-l ajuta nimeni nici măcar în bucătăria ei internă.
După câte am înţeles, acum lucrurile au intrat în normal şi în Româniţa. Sau, aproape au intrat pentru că aici nu există vreun post de televiziune cu o forţă financiară cât de cât apropiată de aceea a marilor televiziuni occidentale. În consecinţă, nici mijloacele materiale alocate emisiunilor româneşti nu pot fi de anvergura acelora obişnuite în Statele Unite. Un singur exemplu din categoria emisiunilor publicistice este edificator în acest sens. Genericul unui interviu de circa 30 de minute al faimoasei Barbara Walters cuprinde cel puţin 100 de nume. Iar emisiunile lui Jay Leno, care am auzit că se recepţionează şi în România, beneficiază de aportul unei mici armate de scenarişti. Ca şi cele ale altora din aceeaşi zonă a entertainment-ului. Se pare că şi unii dintre cei mai harnici realizatori de talk show-uri ca şi unii semnatari de tocşuşanele difuzate în spaţiul carpatin au câţiva negrişori care-i ajută în cea mai importantă fază a elaborării emisiunilor, cea a documentării. Aceşti meseriaşi, invizibili de regulă, au un aport esenţial în reuşita sau nereuşita oricărei producţii televizate.
Revenind la experienţa mea de acum aproape un sfert de veac, pot spune, spre comparaţie, că o emisiune filmată impunea cel puţin o săptămână de teren, vreo trei zile de montaj, minimum o zi pentru scrierea şi vizarea comperajului, încă una pentru mixaj, viză finală şi rectificări. Plus prezenţa în studio la ora de difuzare a emisiunii pentru ca, în cazul unui accident tehnic, cum ar putut fi ruperea filmului în proiector, el să fie depanat rapid. Soluţiile potrivite nu puteau fi date ad-hoc decât de autorul emisiunii, singurul cunoscător al ei. Aceste socoteli sunt făcute pentru o emisiune de o jumătate de oră, pentru a se putea face o comparaţie adecvată privind timpul cerut de realizarea unei emisiuni filmate vizavi de cel necesar unui talk- show similar ca durată făcut în studio. Ce ziceţi? Dacă aţi fi puşi în situaţia de a realiza o emisiune, care dintre aceste două formate v-ar face cu ochiul? Bănuiesc că răspunsul dvs. mi-ar da certitudinea că aţi înţeles perfect motivaţia popularităţii talk show-urilor în rândul multora dintre meseriaşii de doi bani.
Sigur că pasărea rară a genului există. Însă ea este mult prea greu de găsit şi mai degrabă întâmplătoare, doar atunci când pe un realizator sau altul îl pocneşte norocul unui subiect care se impune de la sine. De regulă datorată invitaţilor. Sau când, din an în Paşte, un brusc acces de profesionalism îndeamnă la o abordare a subiectului corespunzătoare standardelor normale. Uneori, cazul despre care se discută în studio este ilustrat cu un filmuleţ în care reporterii, adepţi ai unei ergonomii exarcebate, se limitează însă, de cele mai multe ori, la expunerea faptelor nude. Chiar dacă, pentru a fi pe deplin înţelese, acestea se cer a fi aprofundate, mergându-se pe firul lor până când tabloul general devine limpede. Numai că, vedeţi dv, chestia asta cere muncă. Deranjul este prea mare. Şi de ce s-ar obosi oamenii când este mult mai la îndemână să începi o trăncăneală cu invitaţii în studio, pălăvrăgeală aidoma cu aceea de cafenea mioritică unde fiecare mitică îşi dă cu presupusul? La prostime merge şi aşa…
Pare-se că unii dintre realizatorii de emisiuni şi-au dat seama că îşi dau cu stângul în dreptul dacă vor continua pe această linie a minimei rezistenţe. Şi au căutat soluţii. Tot ergonomice. Adică dintre acelea care, fără să le deranjeze comoditatea, să aducă în emisiuni elemente ale ziaristicii de investigaţie. Cum să împaci, însă, cele două concepte care prin definiţie sunt diametral opuse? Simplu! Prin ciuvicizare. Ciuvicizare înseamnă prezenţa în emisiuni a domnului Mugur Ciuvică, un potenţial erzaţ de gazetar scormonitor. Dl Ciuvică nu este şi nici nu pretinde a fi ziarist. Totuşi, munca sa de bază este situată pe o matrice similară cu a unui reporter frenetic. Cu toate că dl Ciuvică aduce mai mereu un plus de informaţie calificată, totuşi aceasta nu suplineşte şi nici nu poate suplini forajul în esenţa problemei în discuţie, foraj pe care l-ar putea face un reporter de investigaţie. În lipsă de pâine, merge şi cozonac… Pita muncii proprii înlocuită de cozonacul trudei altora. Tot gazetărie puturoasă se cheamă. (…)
Valentin Vezeanu