Ce e Anarhismul?

Cuvântul anarhie, anarhism provine din grecescul αναρχία (care înseamnă „fară archon“ = fară stăpân). Anarhismul este o doctrină şi mişcare politică ce a luat naştere in secolul al XIX-lea pe continentul european. Printre primii reprezentanţi ai anarhismului îi găsim pe englezul William Godwin, francezul Pierre-Joseph Proudhon, ruşii Piotr Kropotkin, Mihail Bakunin, italianul Errico Malatesta, germanul Max Stirner.

Anarhismul susţine distrugerea statului văzut ca principala sursă a asupririi si exploatării oamenilor. Aşadar, anarhismul distruge un edificiu pentru a crea un altul, ordinea statală este înlocuită cu ordinea născută din libertate. Anarhismul a fost teoretizat, pentru prima dată, de către William Godwin. Primul anarhist declarat este, însă, care, în cartea Que-est-ce que la propriété? (Ce este proprietatea?), realizează prima critică economică a statului. Din Europa, anarhismul se extinde şi în SUA. Scriitori ca Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Josiah Warren pun bazele unui curent anarhist distinct faţă de cel european, acesta caracterizându-se prin pragmatism şi individualism. Astfel, există două mari curente anarhiste corespunzătoare locurilor de apariţie. S-a conturat un anarhism de stânga (european), bazat pe scrierile lui Proudhon, Nestor Mahno, Errico Malatesta sau Piotr Kropotkin şi un anarhism de dreapta (american), fundamentat prin scrierile lui Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Murray Rothbard, David Friedman.

Tendinţe anarhiste

* Anarho-comunism
* Anarho-sindicalism
* Socialism libertar
* Anarho-feminism denumit şi Anarha-feminism
* Anarhism verde (ecolo)
* Anarho-primitivism
* Eco-anarhism
* Anarhism creştin
* Anarhism tehnologic
* Anarhism proudhonian
* Anarhism epistemologic
* Anarhism de dreapta
* Anarho-individualism
* Anarhism insurectional
* Anarho-transumanism.

Ce combat anarhiştii

* Anarho-capitalismul
* Autoritatea
* Capitalismul
* Ierarhia
* Homofobia
* Proprietatea
* Rasismul
* Sexismul
* Statul
* Socialisme de stat

Principii de organizare

* Mandatământ imperativ
* Federalism
* Unanimitate
* Sintezism anarhist
* Platformism
* Libertate politică
* Consens
* Autogestiune
* Organizaţii anarhiste

Lupta pentru libertate

* Acţiunea directă
* Co-operativa
* Revoluţia socială
* Haiducismul
* Nesupunerea civilă
* Sabotajul
* Greva generală
* Propaganda cu faptele (nu numai cu vorbele)
* Gradualismul revoluţionar
* Voluntarismul
* Răscularea
* Insurecţiunea
* Revoluţia
* Squatul
* Înfruptarea
* Boicotarea
* Dezertarea
* Neascultarea
* Ilegalismul.

(Wikipedia)

Fenomenul anarhist în România - un raport S.R.I.

1. Anarhismul propriu-zis (anarhismul istoric)
2. Pseudo-anarhismul (”anarhismul lanţului de bicicletă”)
3. Anarhism în România?

1. Anarhismul propriu-zis (anarhismul istoric)

Termenul de “anarhist” a fost lansat, acum 150 de ani, de Pierre Joseph Proudhon (1809 - 1865) - un filosof de salon care susţinea ideea de “noua ordine socială naturală”. Vâlva stârnită a dus la o bună vânzare a broşurilor sale, în special datorită lozincilor excentrice - “proprietatea înseamnă furt” ; “familia înseamnă viol” (cu trimitere la libertinajul sexual, care la acea vreme îl ispitea şi pe K. Marx).

Demersurile lui Proudhon au fost continuate în plan politic de un exilat rus, Mihail Alexandrovici Bakunin (1814 - 1876), care, în numele presupusei “noi ordini sociale naturale” preconiza demolarea statului, familiei, naţiunii şi a religiei.

Radicalismul acestei viziuni “libertare” a atras unele elemente marginale, Bakunin şi adepţii săi întemeind în 1872 o structură proprie - Internaţionala Anarhistă, a cărei conducere a fost asumată ulterior de alt exilat rus, prinţul Piotr Alexeievici Kropotkin (1842 - 1921).

Ofiţer dezertor, Kropotkin şi-a găsit vocaţia profeţind iminenţa destructurării ordinii de la acea vreme şi zorii unei noi societăţi, bazată pe pacifism, cooperare şi descentralizare. Lucrările sale apărute în perioada 1885 - 1902 au dat de gândit nu atât anarhiştilor, cât social-democraţilor.

Ca urmare, după un secol, regăsim într-o formă mult elaborată ideile sale la baza unor instituţii funcţionale în prezent la nivel european, cum sunt confederaţiile sindicale, dialogul sindicate - guvern - patronate, cooptarea sindicatelor la gestiunea întreprinderilor, creditul cooperatist, casele de ajutor reciproc, subsidiaritatea puterilor locale şi regionale etc..

Însa cea mai mare parte a adepţilor anarhismului era alcătuită din declasaţi şi aventurieri sociopaţi pe care nu-i interesau speculaţiile, ci asasinatele. Cel mai “remarcabil” dintre aceştia a fost italianul Errico Malatesta (1853 - 1932), un maniac al revoltei, vechi puşcăriaş, cu trei condamnări la moarte la activ. În contrast cu teoriile destul de evoluate ale anarhismului utopic, Malatesta a lansat lozinca “propaganda prin fapte” - adică atentate, revolte şi acte de terorism. Raţionamentul (în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva) era radical: din moment ce anarhia este singura ordine “naturală”, întreaga societate este “contra firii”, deci uşor de demolat prin violenţă.

Sub influenţa sa, Internaţionala Anarhistă s-a transformat în internaţionala teroristă, între 1890 şi 1892 membrii săi comiţând nenumărate asasinate. Efectul a fost contrar celui scontat: ordinea mondială nici nu s-a clintit, în schimb anarhiştii au devenit ţinta poliţiilor din toate statele civilizate. Internaţionala anarhistă şi-a încetat activitatea şi acei membri care au scăpat de închisoare au optat pentru non-violenţă şi activism sindical, întemeind în 1902 - 1910 primele mari confederaţii sindicale în Franţa, Spania şi S.U.A..

Încă din primii ani ai secolului al XX-lea, anarhismul propriu-zis era de domeniul trecutului. Declinul său a fost accelerat de evenimente, în anii ‘1920 aparentul “succes” al revoluţiei bolşevice determinând ralierea la comunism a categoriilor nemulţumite. Nucleele anarhiste rămase au fost lichidate rând pe rând, ultimul act derulându-se în 1939, la Barcelona, unde, imediat după cucerirea oraşului falangiştii generalului Franco au “dizolvat” cu mitraliera Federaţia Anarhistă Iberică.

Au mai rămas numai câţiva nostalgici, care în 1968, la Carrara, în Italia, au încercat să constituie o Internaţională a Federaţiilor Anarhiste, în speranţa de a putea relansa valul protestatar din Franţa, demers rămas fără rezultat.

2. Pseudo-anarhismul (”anarhismul lanţului de bicicletă”)

La patru decenii după dispariţia ultimelor grupări anarhiste “serioase”, termenul a fost reluat de către o formaţie muzicală astăzi uitată, care a lansat la Londra, cu mare publicitate, albumul “Anarchy in the United Kingdom”. Nici o legătură cu filosofia libertară: conform autorilor acestei găselniţe, Johnny “Rotten” şi Sid “Vicious”, “principala idee este de a ridica copiii împotriva părinţilor”. De fapt, principala idee a celor de la Sex Pistols era depăşirea crizei prin care trecea, în 1976 - 1980, industria muzicală. Noua modă (denumită “punk” în Marea Britanie şi “new wave” în S.U.A.) a avut o oarecare priză, inclusiv în unele medii marginale, ale căror exponenţi, pentru a se singulariza sub emblema anarhismului, se îmbrăcau în negru şi provocau sistematic încăierări gratuite.

De fapt, fenomenul “punk” a generat, în medii marginale, confruntări între bande de huligani deosebit de violenţi, care nu pierdeau nici o ocazie pentru a transforma evenimentele sportive sau culturale în încăierări sângeroase: ieşea teafăr cel care mânuia mai bine lanţul de bicicletă. A urmat o perioadă dificilă pentru forţele de ordine, dar treptat turbulenţii au fost identificaţi şi neutralizaţi - pretextul “anarhismului” nu scuza cumulul de infracţiuni comise cu violenţă.

Preluarea sub control a fenomenului, în anii ‘80, a coincis cu apariţia unor tehnologii de-abia acum făcute publice, în contextul luptei antiteroriste: scanarea în infraroşu a fizionomiei, amprentarea vocii şi alte asemenea, care permit cunoaşterea rapidă a identităţii celor angrenaţi în acţiuni turbulente, independent de încercările infractorilor de a-şi modifica aspectul sau de a-şi ascunde chipul. Aşa cum se poate vedea la emisiunile de ştiri, într-o primă fază turbulentul se alege doar cu o porţie de gaz lacrimogen. Ulterior, însă, acesta întâmpină, aparent fără nici un motiv, diverse piedici sau bariere, la bancomat sau la angajare. Nimeni nu doreşte să aibă de-a face cu sociopaţi pentru care “proprietatea înseamna furt”.

Drept urmare, în momentul de faţă fenomenul a devenit sporadic, numai în Statele Unite continuând să se mai manifeste ecouri semnificative. Peste Atlantic, “new wave” a lăsat în urmă, în medii marginale, nuclee autointitulate “anarhiste”, alcătuite din indivizi de joasă speţă, pretabili la acte de violenţă extremă. Este vorba de grupuri precum “Claustrophobia” din Baltimore, “Raze The Walls” din Georgia, “Anarchohood” din California ori “Atlantic Anarchist Circle” din nordul Statelor Unite. În aceste medii a apărut şi s-a dezvoltat, în anii ‘90, o cultură a violenţei gratuite, dar cu implicaţii extrem de grave.

Semnificativ este cazul aşa-numitului Partid Anarhist Utopic, al cărui lider, William White, a menţinut un timp o pagină Internet prin care recomanda tinerilor să-şi procure arme, să fabrice bombe artizanale, dar mai ales să le folosească asasinându-şi colegii de şcoală şi profesorii. Evident, recomandările se adresau altora, în pofida antecedentelor sale psihiatrice nu era suficient de inconştient ca să încerce el însuşi să săvârşească asemenea fapte. Iniţial instigările au fost ignorate, dar ulterior s-a constatat că activismul sau sociopat a influenţat alţi adolescenţi instabili psihic, provocând repetate incidente sângeroase în şcolile americane, uneori soldate cu zeci de victime.

În prezent, fenomenul a început să se manifeste şi în Europa - recent, în Germania, un dezechilibrat a lichidat cu arma de foc mai mulţi elevi, profesori şi un poliţist, cu prilejul examenului de bacalaureat.

Printre aceste nuclee pretins “anarhiste” se numără şi grupări cu înclinaţii teroriste, precum “Michigan Militia” - organizaţie paramilitară, cu care se pare ca a avut legături Timothy McVeigh, autorul atentatului de la Oklahoma City, recent executat prin injecţie letală. Este vorba de grupări xenofobe şi extremiste care acţionează în arii geografice greu accesibile, alcătuite din persoane aflate la marginea societăţii americane, adesea tarate de educaţie precară, violenţa familială şi fanatism cu accente mistice.

După atentatele de la 11 septembrie, instituţiile statale şi federale americane au adoptat o serie de măsuri deosebit de eficiente, îndreptate şi împotriva acestei categorii de marginali, considerată pretabilă la sprijinirea unor eventuale acte teroriste.

În ceea ce priveşte lumea muzicală, încă de la începutul anilor ‘80 ea s-a dezbărat de asemenea elemente. Principalul “reinventator” al anarhiei, Sid “Vicious”, a murit de o supradoză în 1979, iar Sex Pistols s-a destrămat. Anii care au urmat au fost marcaţi de revoluţia “rap”, apoi de “techno”. Foştii “anarho-panchişti” din occident au îmbătrânit şi ei - unii, prin închisori. Alţii au avut ceva mai mult noroc şi au reuşit să se facă uitaţi, pe la periferia societăţii.

3. Anarhism în România?

Anarhismul nu are rădăcini istorice în ţara noastră. Acum un veac, în “epoca de glorie” a anarhismului clasic, au existat câteva încercări eşuate de constituire de nuclee de acest fel în România - promovate în special de militanţi proveniţi din Imperiul Ţarist, ceea ce şi la acea dată provoca o reticenţă instinctivă marii mase a populaţiei. În plus, şi pe atunci România avea organe de siguranţă naţională, care nu tratau cu menajamente pornirile anarho-teroriste.

Totuşi, în unele medii marginale de peste hotare mai persistă percepţia profund eronată ca în România îţi poti permite lucruri pe care n-ai îndrăzni să le comiţi la tine în ţară. Astfel sunt depistaţi, an de an, zeci de infractori străini - pedofili, anarho-punkişti, mafioţi de joasă speţă, traficanţi de haşiş ori arme, satanişti şi aşa mai departe. Cazurile mai importante apar pe ecranele televizoarelor, restul sunt lăsaţi să se întoarcă acasă, unde îi aşteaptă poliţia conaţională, înarmată cu date complete despre modul în care şi-au petrecut “vacanţa” pe meleagurile noastre.

Evident, nu au scăpat atenţiei discrete dar eficiente a organelor abilitate nici încercările unor anarho-punkişti străini de a se infiltra în găşti de cartier din Timişoara, Reşita şi Craiova (cunoscutul “Craiova Anarho-Front”), propagând (prin piese muzicale, dar şi pe Internet, mai ales prin situl craiovafront.go.ro) idei de genul “dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, atunci ar trebui lichidat “, “Ne identificăm ca antinaţionali: fără România, fără lege, fără clase”ori “trebuie eliminată orice armată şi înarmat întreg poporul pentru înlăturarea oricărui monopol asupra forţelor armate”.

Iniţial, anarho-punkiştii străini au intrat în legătură cu tineri din medii declasate autohtone pe filiera traficului de suporturi muzicale piratate şi de materiale pornografice “hard”. Pentru distribuire, şi-au constituit anturaje relativ restrânse alcătuite din marginali, adesea dependenţi de alcool sau de droguri, care, sub influenţa emisarilor străini, au adoptat treptat, într-o manieră imitativă superficială, vestimentaţia, limbajul şi concepţiile pseudo-anarhiste ale “generaţiei punk” de odinioară.

După adoptarea legislaţiei privitoare la dreptul de autor, cei implicaţi s-au confruntat cu Parchetul şi Poliţia, iar străinii au fost nevoiţi să cam plece şi, din motive presante, deosebit de întemeiate, nu au mai pus piciorul prin ţară, având şi ei multe explicaţii de dat odată ajunşi în ţările de domiciliu. În urma lor au rămas două sau trei duzini de “anarho-frontişti” şi “undegroundişti” autohtoni, care teoretizează sporadic “strategia boicotării unei bănci, punct de la care trebuie iniţiat colapsul economic” (material documentar pe situl craiovafront.go.ro), dar care, în fapt, încearcă să-şi extindă “afacerile” de la casete video scabroase la traficul cu droguri de proastă calitate - totul, evident, sub pretextul “anarhismului”.

Departe însă de a servi drept pretext, afişarea concepţiilor anarhice a constituit un aspect agravant, activităţile antisociale şi chiar criminale ale celor în cauză dobândind relevanţă sub aspectul siguranţei naţionale. Din aceeaşi perioadă a început şi declinul “anarho-frontismului”. Mulţi dintre aceşti sociopaţi se întreabă şi acum de unde li s-a tras. Păi, unii s-au jucat cam mult pe Internet, popularizând “Ghidul anarhistului” ori “Manual de nesupunere civică”, frecventând situri specializate în zoofilie şi sado-masochism.

Au aflat repede că folosirea de soft fără licenţă constituie faptă penală, iar insistenţa pe anumite arii controversate ale Internetului te poate costa inclusiv distrugerea definitivă a hard-discului. Alţii au mânjit cu vopsea clădiri publice, crezând că noaptea nu-i vede nimeni.

Ulterior, au învăţat să se uite mai atent prin jur, dar mai ales să respecte proprietatea publică şi/sau privată - a cărei degradare constituie faptă cu posibile implicaţii penale. În sfârşit, cei mai naivi dintre ei au încercat să distribuie canabis şi literatură anarhistă prin şcoli, sfătuindu-i pe elevi să-şi lichideze profesorii şi, eventual, să arunce în aer liceul. Destul de repede au ajuns să facă cunoştinţă cu “mascaţii”, care de obicei ştiu exact unde şi când să-i surprindă în flagrant.

O vreme, au mai existat ceva legături între “anarho-panchişti” din străinătate şi medii marginale din Timişoara, Craiova şi chiar Bucureşti. Dar prin 1999 - 2000, occidentalii au cam înţeles că în România e greu să te afişezi cu convingeri anarho-panchiste, aşa că au deschis dicţionarul la articolul “Interpol”, s-au lămurit şi evită.

În schimb unii balcanici nu au deprins încă această lecţie aspră a vieţii.
Dacă în 1991 - 1992 România a fost marcată de o invazie a epavelor pe patru roţi, în 2001 ne-am trezit vizaţi de o nouă invazie de gunoaie, de astă dată muzicale, propagată de lăutari iugoslavi specializaţi în nunţi, foste orchestre de circ din Ungaria ori fanfare croate demobilizate, cu nume sugestive precum “Brain Damage”, “Dead Beats” ori “AK 47″.

Este totuşi greu să-i consideri “anarhişti” în deplinătatea cuvântului pe aceşti declasaţi, care străbat Europa în lung şi-n lat, dormind în corturi mizere şi hrănindu-se cu ce apucă sau ce primesc de pomană, cântând pentru o sticlă de bautură ieftină sau o doză de haşiş. Totuşi, rămân antecedentele fenomenului: date adunate timp de decenii în S.U.A. şi mai multe state vest-europene arată că din asemenea medii marginale, infiltrate de idei şi concepţii pseudo-anarhiste, se recrutează elevii-asasini, ucigaşii în serie stil “Râmaru” şi criminalii psihopaţi.

Ca urmare, evoluţiile de acest tip rămân în atenţie şi, deloc întâmplător, prima încercare de producere scenică a acestor deşeuri muzicale punk în colaborare cu anarho-frontiştii craioveni a eşuat (august-septembrie 2001). După ce respectivii muzicanţi străini şi-au stabilit corturile în marginea gropii de gunoi, “fanii” lor autohtoni au încercat să convingă autorităţile de “utilitatea” organizării unui concert “politic-punk” fie pe aeroportul oraşului, fie la cel mai select ştrand din zonă.

Localnicii confruntaţi cu avalanşa de beţii, orgii, încaierări şi furtişaguri s-au lămurit însă repede: autorităţile aeroportuare le-au refuzat accesul, temându-se pe bună dreptate ca ar fi fost în stare să lase aerogara fără geamuri. În ceea ce priveşte patronul ştrandului, a pus câinii pe ei - cu câteva zile înainte îl lăsaseră fără mobilier de plajă. Ca atare, străinii şi-au strâns corturile şi au plecat acasă, renunţând la concert.

După o serie de eşecuri similare, Anarho-Frontul a rămas cu numai câţiva adepţi. Foştii lideri ai acestor grupări încearcă în prezent să se facă uitaţi prin Timişoara şi Bucureşti, vânzând casete porno la colţ de stradă, pentru a câştiga de-o doză şi-o secarică, iar în timpul liber promovează “pacifismul” şi “antifascismul” prin diferite organizaţii ai căror membri, adesea de bună-credinţă, nu au habar de trecutul penal şi viitorul deosebit de incert al celor în cauză.

În aceste condiţii, nu se poate vorbi de un “fenomen anarhist” în România. Oricum, acţiunile celor câţiva indivizi marginali cunoscuţi cu asemenea concepţii rămân permanent în atenţie, ca şi grupurile de muzicanţi-corturari de peste hotare a căror activitate “politico-muzicală” (furturi, beţii, devastări, încăierări, trafic de stupefiante şi materiale obscene etc.) continuă să fie sporadic semnalată pe teritoriul naţional.

Orice eventual puseu de aşa-zis “anarhism”, de import sau autohton, sub acoperire punk ori “pacifistă”, intră automat în atenţie, potrivit practicilor europene standard. Aşa cum a demonstrat experienţa ultimilor ani, această conduită preventivă, dublată de măsuri adecvate, este de natură a descuraja fără menajamente alunecarea spre reacţii violente, spre acte de natură să pericliteze siguranţa cetăţeanului, interesul naţional ori valorile fundamentale ale statului de drept.