ADEVARUL DESPRE PENTICOSTALI
dintr-o brosura greceasca
In Romania penticostalismul a venit direct din America, intre cele 2 războaie, prin cativa romani castigati de ideile acestea, prin revista Vestitorul Evangheliei, redactata de Paul Budeanu, din Arad. Au o pasiune pentru minuni si vindecari miraculoase, acestea fiind atribuite Duhului Sfant.
In adunarile penticostale pot fi intalniti “prooroci” care “proorocesc in alte limbi”. De obicei aceste “vorbiri” sunt “talmacite” de un alt membru al adunarii, considerat “inaintat pe cale”.
Un lucru interesant e diferenta de lungime intre “vorbirea in limbi” a proorocului (scurta) si talmacirea (lunga) care se constituie deseori intr-o mica predica. Celor care intreaba despre aceasta li se raspunde ca talmaciul nu traduce cuvant cu cuvant “proorocia”, ci ii traduce “duhul”.
In Romania, importanta e proorocirea “de la Dumnezeu” a casatoriilor (daca e bine ca sora X sa se marite cu fratele Y) sau raspunsul, tot “de la Dumnezeu”, daca e buna sau nu plecarea in Statele Unite!
Multi penticostali se casatoresc pur si simplu dupa prorociile facute in adunare, desi cei doi tineri nici nu se cunosc bine si nici nu vad la fel viata.
Minciuna acestei “vorbiri in limbi ” este limpede, daca observam cat de deosebite sunt prorociile despre acelasi lucru. O persoana mai putin naiva a facut o incercare: a inregistrat la casetofon o prorocie si a mers cu caseta la alti doi prooroci penticostali, cerandu-le acestora sa talmaceasca mesajul. Fiecare a dat o alta talmacire, si amandoua erau diferite de prima.
Alteori, daca proorocul care vine din afara adunarii supara prin proorocia lui pe prorocul adunarii, pastorul adunarii declara hotarat ca vorbirea a fost nu de la Dumnezeu, ci de la satana.
De asemenea, unii se folosesc de autoritatea de prooroci pentru a-si rezolva certurile personale cu alti membri din adunare. Asemenea fenomene sunt observate si de unii dintre membri, insa in loc sa vada in aceasta dovada inselatoriei, ei hotarasc doar sa se mute la o alta adunare.
CE LIMBI VORBESC PENTICOSTALII ?
Sa vedem ce limbi vorbesc penticostalii. Nu sint chiar limbi. Vorbirea lor contine cuvinte straine, fara legatura si inteles, nu alcatuieste o vorbire precisa. Dar oare in felul acesta vorbeau Apostolii in ziua Cincizecimii? Ce ne spune cartea Faptele Apostolilor?
“Si, iscindu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa” (Fapt. Ap. 2, 6).
Aici, ni se spune ca fiecare auzea pe Apostoli vorbind in limba sa maririle lui Dumnezeu. Si adauga:
“Si erau uimiti toti si se minunau zicind: Iata, nu sint acestia care vorbesc toti galileeni? Cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut?(F.Ap.2,7-8).
Toti se minuneaza si adeveresc ca fiecare aude pe Apostoli vorbind in limba sa materna. Sa nu uitam ca in acea zi erau adunati la Ierusalim evrei din toata lumea, si ca cei mai multi nu cunosteau limba evreilor si vorbeau limba poporului in care se nascusera si unde traiau.
Daca toti ar fi vorbit limba evreiasca, nu era motiv ca Apostolii sa vorbeasca in limbi straine. Exista deci o pricina temeinica pentru ca Duhul Sfint sa dea darul grairii in limbi.
Dar la penticostali se intimpla ca vorbesc in limbi, dar nu la alte limbi si la alte neamuri, ci la cei ce vorbesc aceeasi limba. Si atunci se pune intrebarea: De ce aceste vorbe zadarnice si neintelese, pe care nu le intelege nimeni din cei ce le aud? Nu cumva scopul este impresia si inselarea auditorilor?
Si mai important este faptul ca atunci cind dascalii lor harismatici, cum ii numesc ei, suedezi si americani, ii viziteaza si vorbesc in adunarile lor, este nevoie de talmacire. Si nici unul din ei nu a vorbit romaneste, chiar daca era harismatic si avea darul grairii in limbi. Ia sa ne inchipuim ca Apostolii vorbeau cu talmaci in ziua Cincizecimii! Ar fi fost curata inselatorie si deceptie!
De asemenea, pe misionarii pe care ii trimit penticostalii in tari straine, ii invata mai intii in scoli ca sa vorbeasca limba poporului la care sint trimisi.
Cei care merg la adunarile penticostalilor constata ca limbile pe care ei le vorbesc sint fara legatura, fara inteles si seamana mai degraba cu limbi babilonice decit cu limbile Cincizecimii, deoarece sint alcatuite din fraze din diferite limbi, fara sens si nu spun nimic pe inteles. Creeaza mai degraba emotie decit unitate.
(dintr-o veche brosura greceasca)
Filed under: Creştinism, Religie | Tagged: Creştinism, Manipulare, Rătăcire, sectarism, secte, erezii, sectanti, PENTICOSTALI, erezie, schisma, new-age
Asta e primul lucru care il gasesc impotriva lor.Ma bucur ca l-ai pus aici sa vada toata lumea adevarul despre acesti oameni.
Nu inteleg cum de sunt unii atat de prosti si nu vad spectacolul de teatru cu actori bine instruiti din fata lor.M-am saturat sa vad inaltandu-se falnic biserici ”Pocaite”,sau sa vad sate cu 2 biserici..ortodoxa(sau catolica) si biserica baptista,penticostala,ziua a 7-a,martorii lui Iehova etc.CHIAR NU SE POATE FACE NIMIC ca sa nu ajuncem un neam de sectanti? Eu sunt FORTE revoltat!
Se pierde odata cu credinta ortodoxa si spiritul romanesc,ne americanizam si ne rugam si facem cum vrem noi,si asa eram noi stricati…nu cred ca ar fi vreun progres in felul acesta.
Eu as fi dispus sa particip la arice lucru cu care am putea castiga teren inpotriva lupilor astora.
RE
[...] (dintr-o veche brosura greceasca) [...]
sunt de acord cu tine Mircea!
Mişcarea penticostală în secolul XX
Deşi are rădăcini încă în secolul trecut, Mişcarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienţa vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenţi, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studenţii au dedus că acest secret constă în “vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoţeşte întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt. Plini de tensiune şi entuziasm, Parham şi discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi şi ei “Botezul Duhului Sfânt”, împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineaţa până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseşte un element: “punerea mâinilor”. Parham puse mâinile pe capul fetei şi îndată ea începu să vorbească “într-o limbă necunoscută”. În următoarele trei zile avură loc multe asemenea “botezuri”, inclusiv al lui Parham însuşi şi al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însoţite de vorbirea în limbi. În curând mişcarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericuţă frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume şi se mândreşte cu un număr de zece milioane de membri. Timp de o jumătate de secol, “Mişcarea Penticostală” a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile tradiţionale. Totuşi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit “Botezul Duhului Sfânt” şi că vorbeşte în limbi. După oarecare ostilităţi iniţiale, “renaşterea harismatică” câştigă aprobarea oficială sau neoficială a majorităţii confesiunilor şi se împrăştie rapid atât în America, cât şi în afara ei. Chiar odinioară rigida şi exclusivista Biserică Catolică luă în serios mişcarea spre sfârşitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această mişcare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicaţi atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte “harismatice” locale şi naţionale pe care le frecventează zeci de mii de oameni. Ţările romano-catolice europene au devenit şi ele entuziast “harismatice”, după cum o atestă conferinţa “harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoţi irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegaţie “harismatică”, că şi el este penticostal. Care să fie explicaţia unui succes atât de spectaculos al revirimentului “creştin” într-o lume occidentală care este vădit “post-creştină”? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de “creştini” care constată că propria lor religie este lipsită de viaţă, supraraţionalizată şi de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva şi puterea de convingere. Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un “duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei mişcări şi care este capabil, dacă găseşte condiţii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene “harismatice”, inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profeţii, la baza tuturor acestora aflându-se “botezul” cu, sau în, sau al, “Duhului Sfânt”. Totuşi ce este acest “duh”? Este semnificativ faptul că cei care urmează “renaşterii harismatice” cu miile nici măcar nu-şi pun această întrebare. Propria lor experienţă “baptismală” este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni şi aşteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei şi în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt şi că fenomenele pe care le experimentează nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor. De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a mişcării este deseori atât de unilaterală şi de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărţi apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli uşoare cu privire la validitatea ei spirituală. Pentru a obţine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale “renaşterii harismatice”, vom examina câteva din mărturiile şi practicile participanţilor la ea, punându-le întotdeauna faţă în faţă cu învăţătura Sfintei Ortodoxii. Cu puţine excepţii, aceste mărturii vor fi culese din cărţile şi revistele care fac apologia mişcării, deci scrise de oameni favorabili ei, şi care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor. În continuare, nu ne vom referi doar la puţine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic şi ortodox, şi de marele succes pe care îl are ‘”renaşterea harismatică” în aceste medii.
Spiritul “ecumenist” al “Renaşterii Harismatice”
Înainte de a începe să cităm din declaraţiile “harismatice”, să atragem atenţia pentru început asupra unui aspect de bază al Mişcării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii “harismatici”. Şi anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-şi propriile accente doctrinare, şi multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există “Adunările lui Dumnezeu”, “Bisericile lui Dumnezeu”, reuniuni “penticostale” şi “ale sfinţeniei”, grupuri “După Evanghelie” etc., multe dintre ele împărţite în subsecte mai mici.Deci este vădit lucru, că “duhul” care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii şi unităţii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Creştine Apostolice a primului veac, la care mişcarea susţine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii “mişcări harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre “unitatea” pe care această nouă mişcare o inspiră.Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Creştinismul Ortodox a păstrat-o neştirbită din secolul I şi până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Mişcării Ecumenice care neagă până şi existenţa Bisericii lui Hristos? Răspunsul la această întrebare îl anunţă clar cel care poate fi considerat “profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ veştile despre “Botezul Duhului Sfânt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Şi aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei “voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Mişcarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică şi mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renaştere se regăseşte mai ales în cadrul aşa-ziselor societăţi liberale, mult mai puţin în sentimentul evanghelic şi chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante. Ultimele menţionate se constituie acum în opoziţia cea mai vehementă faţă de această glorioasă “renaştere”, căci trebuie să ştim că Mişcarea Penticostală şi mişcările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28). Aceeaşi este situaţia şi în cazul Bisericii RomanoCatolice: “reînnoirea harismatică” apare tocmai în cercurile “liberale”, cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrăţişează această Biserică şi cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai tradiţionalişti sunt tot atât de ostili acestui curent ca şi Protestanţii radicali. Că orientarea “renaşterii harismatice” este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran “harismatic”: “Pe mulţi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni creştine istorice… fie ea calvină sau arminiană (se referă la doctrina lui Arminius, care susţine posibilitatea mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.).) puţin importă; esenţial este că Dumnezeu este mai presus decât credinţele noastre şi că nici una dintre confesiuni nu deţine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iată ce declară şi un pastor episcopalian despre “renaşterea harismatică”: “…din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a creştinilor de diferite confesiuni, şi aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17). Periodicul “harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaraţii de “unire”: “Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugăriţa romano-catolică şi un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă şi ciudată”, care dovedeşte că “vechile bariere confesionale se prăbuşesc. Superficialele diferenţe doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toţi credincioşii să se poată uni în Duhul Sfânt”. Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că “această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de graniţele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează …atât în interiorul cât şi, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12). În acest punct, creştinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să “cerce duhurile”, se va găsi pe un teren familiar, presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Mai ales să remarcăm această “revărsare a Duhului Sfânt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Mişcarea Ecumenică însăşi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos. Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe creştinii ortodocşi? Nu putem să negăm că, uneori, spre ruşinea noastră, catolicii si protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor greşite, catolicii, protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine pe ortodocşi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decât mulţi dintre ortodocşi, în condiţiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic. Deci, ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominaţiuni şi să reînvieze bogăţiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reuşesc să o scoată din lenea duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile religioase, fie ea credinţa cuiva justă sau nu. “Mişcarea harismatică” însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu şi că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Şi totuşi Biserica, şi nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo “nouă revelaţie” capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experienţă personală a Sfintelor Taine instituite de El şi nici o legătură de continuitate cu Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, pe care El i-a ales pentru a săvârşi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca şi în primul secol creştin, că darurile Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii. Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul şi toţi Sfinţii Părinţi, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise “tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfinţii Apostoli în locul punerii mâinilor”. Din Faptele Apostolilor învăţăm că la început Taina Mirungerii se săvârşea prin punerea mâinilor. “Noi toţi cei care am fost botezaţi si mirunşi avem darul Sfântului Duh …. chiar dacă El nu este activ în toţi. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui dar, şi în afara lor nu mai există nici o altă cale… Fără Taina Mirungerii, aşa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară şi nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!”. (Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovniceasca, N. Y., Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseşte N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice “receptarea Duhului Sfânt” şi in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutaşul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea Duhului Sfânt de către Cornelie şi casa sa a fost un semn că ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii noştri penticostali se întăresc, prin propria lor experienţă, în înşelăciunea ca nu există o unică şi mântuitoare Biserică a lui Hristos.) Într-un cuvânt, când vorbim de “renaşterea harismatică”, vorbim de fapt de un nivel nou şi mai adâncit, “spiritual”, al ecumenismului. Adică fiecare creştin “se reînnoieşte” în propria sa tradiţie, dar în acelaşi timp se uneşte în mod obscur (doar este “aceeaşi experienţă”, nu-i aşa?) cu alţi “creştini” la fel de “reînnoiţi” în propriile lor tradiţii, care toate conţin diferite grade de erezie şi abateri! Acest relativism mai conduce şi la o deschidere completă faţă de practici religioase fără precedent. Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supra-ecumenistă a unui “profet” penticostal de frunte, care declară că mulţi penticostali “au început să aibă vie în faţa ochilor posibilitatea ca această mişcare să devină însăşi Biserica lui Hristos la sfârşitul veacurilor…” Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste şi de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat şi dă putere “renaşterii harismatice”. Este vorba de experienţa reală a puterii “duhului”.
“Vorbirea în limbi”
Dacă studiem cu atenţie toate afirmaţiile “mişcării harismatice”, descoperim că această mişcare seamănă foarte bine cu multe mişcări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectanţii timpurilor trecute nu l-au considerat aşa de esenţial. Este vorba de vorbirea în limbi. Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, “botezul cu Duhul Sfânt al credincioşilor este dovedit cu semnul imediat, concret şi vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Şi nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat menţinută, altfel “duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: “Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată şi sporită în viaţa particulară a celor care sunt botezaţi în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârşire” (Du Plessis, p. 89). Ca şi un oarecare protestant, mulţi mărturisesc că limbile “au devenit acum un ingredient esenţial al vieţii mele de rugăciune” (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de proveninţă romano-catolică afirmă mai cu precauţie că, dintre “darurile Sfântului Duh”, limbile “sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru mulţi ele devin astfel un prag dincolo de care se obţin darurile şi roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19). Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseşte din Noul Testament, unde importanţa vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) şi încă cu alte două ocazii (Fapte 10 şi 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinţi din pustia egipteană, care erau atât de covârşiţi de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia şi morţii. Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): “În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care nu le învăţaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile şi în toate limbile de pe faţa pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut”. Şi parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importanţă, Fericitul Augustin zice: “Să ne aşteptăm atunci ca cei peste care îşi pun mâinile preoţii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă aşteptaţi cumva ca aceşti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veţi avea oare inimi atât de învârtoşate şi perverse încât să credeţi că nu aţi primit Duhul Sfânt?” Penticostalii zilelor noastre îşi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că “limbile” deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Şi chiar dacă nu interzice practica lor, el cu siguranţă le micşorează importanţa. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a “limbilor”, mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc înşişi penticostalii) că mai există şi alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt! În calitatea noastră de creştini ortodocşi, noi ştim cu siguranţă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Şi cum “alte surse” ale acestei “vorbiri în limbi” există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan. Căci dacă am devenit mai vigilenţi constatând importanţa exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă “limbilor”, trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstanţelor prin care apar ele. Departe de a fi dăruite liber şi spontan, fără amestecul omului – aşa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a “rugăciunii” concentrate în grup, însoţită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă (”Vine! El vine!”), care culminează cu o “punere a mâinilor”, şi care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârşit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate. O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, “rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. “A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, “a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credinţă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă” (Harper, p. 11). Un alt pastor protestant spune: “Se pare că greutatea iniţială de a vorbi în limbi nu este altceva decât conştiinţa că tu eşti acela care trebuie “să vorbească” în continuare, cu orice preţ… Primele silabe şi cuvinte pot să-ţi sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbeşti fără oprire si cu credinţă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune şi de laudă (Christenson, p. 130). Un “teolog” iezuit ne povesteşte cum a pus el în practică aceste sfaturi: “După micul dejun am simţit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am aşezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: “La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită de un sentiment extraordinar de devoţiune interioară” (Gelpi, p. 1). Care creştin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseşte cu desăvârşire din această practică orice urmă de creştinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declanşate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care “vorbirea în limbi” pare să ţină poziţia cheie de “buton”, oarecum, care deschide uşa spre această zonă. Oricum ar fi, sfera experienţelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, aşa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de “vorbirea în limbi” de tip şamanist, practicată în religiile primitive, în care şamanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă şi de a transmite astfel mesajul unui oarecare “dumnezeu” către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învăţat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67). În paginile care urmează vom întâlni experienţe “harismatice” atât de sinistre, încât comparaţia cu şamanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă ţinem cont de faptul că şamanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen “religios” care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vieţile multora dintre “creştinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.
Mediumismul “creştin”
Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului “vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues – Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui “dar”, el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.Desigur, în lumina tradiţiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, creştinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila excepţie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, “vorbirea în limbi” fiind de fapt “un dar” întâlnit în mod obişnuit la demonizaţi. Dar cheia întregii mişcări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.El arată că mişcarea “limbilor” nu e nicidecum o “renaştere”, căci lipseşte cu desăvârşire din ea orice conştiinţă a păcătoşeniei personale si orice urmă de pocăinţă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câştiga puteri si experienţe noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte şi nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând “… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă” (Koch, p. 35).Dar ce este un “medium”? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forţe sau fiinţe invizibile, caz în care, după mărturia Stareţului Ambrozie de la Optina[1] avem de-a face cu duhuri rele şi nicidecum cu “sufletele morţilor”, aşa cum cred spiritiştii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necreştine: clarviziunea, hipnoza, vindecările “miraculoase”, apariţia si dispariţia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.Se ştie că asemenea daruri au şi Sfinţii Bisericii Ortodoxe, dar diferenţa între ei şi spiritişti este imensă. În timp ce darul creştin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), şi, de asemenea la contactul cu obiecte sfinţite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaşte etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce ţin de ocult, sunt obţinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise şi în anumite condiţii psihice, care se pot cultiva şi folosi prin exerciţiu, neavând nici o legătură cu sfinţenia sau intervenţia lui Dumnezeu.Capacitatea mediumistică este, fie o moştenire genetică, fie se obţine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur şi simplu prin lectura cărţilor oculte.[2] Foarte mulţi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtuşi de puţin supranaturale, ci că ele izvorăsc din nişte potenţe naturale ale omului, despre care însă se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri şi de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase şi vedenii, ţinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicaţiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul de la faţa Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi şi Lev. 20,6).În practică, dorinţa de a dobândi puteri sau experienţe mediumistice este incompatibilă cu orientarea creştină fundamentală în direcţia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există “creştini” implicaţi în fenomene mediumistice, deseori în mod inconştient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar aceşti creştini nu sunt creştini adevăraţi, creştinismul lor este unul “de tip nou”, adică un “nu creştinism” de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.Dr. Koch, chiar de pe poziţiile sale protestante, are dreptate când spune: “Viaţa religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o mişcare “religioasă”. Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însă o mare diferenţă între a fi religios i a te naşte din nou din Duhul iui Dumnezeu. Şi este trist să constatăm că cei mai mulţi dintre creştini de astăzi, indiferent de denominaţiune, sunt mai curând oameni “religioşi”, decât creştini adevăraţi”.(Kurt Koch, Between Christ and Satan – Între Hristos şi Satan – Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice, vrăjitoreşti etc., pe care le găsim şi în Sfânta Scriptură şi in Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar puţine dintre interpretările Dr. Koch (N. ed.).)Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii noştri din Vest este şedinţa de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forţe care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor, apariţii de mâini şi chipuri “umane” care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obţin cu ajutorul unor tehnici şi atitudini prestabilite ale celor prezenţi, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referinţă în domeniu.[3]
1. Pasivitatea: “Activitatea unui spirit este direct proporţională cu gradul de pasivitate sau “sumisiune” pe care le găseşte la persoana sensibilă, sau medium”. “Calitatea de medium … se poate obţine, prin exerciţiu susţinut, de către oricine se abandonează conştient şi deliberat, cu trupul şi voinţa, cu facultăţile psihice şi intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează”.
2. Solidaritatea de credinţă: Toţi cei de faţă trebuie să aibă “o atitudine mintală de simpatie faţă de medium”; fenomenul spiritist este “facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi şi sentimente ce există între experimentatori şi medium. Când această atitudine de simpatie şi armonie lipseşte, sau când mediumul nu-i abandonează total voinţa, atunci şedinţa de spiritism a “cercului” respectiv eşuează”. De asemenea, “numărul experimentatorilor care participă la o astfel de şedinţă este de mare importanţă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de necesare succesului”.
3. Toţi cei prezenţi “se prind cu mâinile pentru a forma aşa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului”. Totuşi “cercul magnetic” nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotaţi. Madame Blavatsky, fondatoarea “teozofiei” moderne, ea însăşi un medium, dispreţui mai târziu această tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi aparţine şi fachirul descris în cap. III.
4. “Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi cântări, muzica în surdină, şi chiar rugăciuni”. Evident, toată această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de şedinţe, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.
Există forme mult mai subtile, dintre care unele îşi spun chiar “creştine”. Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de “vindecare prin credinţă” ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei “Sfinţeniei Penticostale”), care vindecă în mod “miraculos” prin intermediul unui “cerc magnetic” compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate şi armonie de “credinţă” şi care împreună îşi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poţi vindeca chiar bând pur şi simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor şi deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca şi cele produse în spiritism şi magie au în timp consecinţe dure: boli psihice, demenţă.[4]Una din caracteristicile fundamentale ale acţiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Aşa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinşi că rămân buni creştini şi că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice şi cele ce se manifestă în “renaşterea harismatică” devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenţa ei, o formă de mediumism.Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerinţele de bază ale unei şedinţe de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune “harismatică”, câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeaşi formă sau în acelaşi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.
1. “Pasivitatea” şedinţelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj “harismatic”, se numeşte un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconştient… Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, şi chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră… De abia atunci suntem cu adevărat pregătiţi: când barierele voinţei şi conştientului au fost îndepărtate şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin întreaga noastră fiinţă” (Williams, pp. 62-63).Această atitudine “spirituală” este o lucrare cu totul satanică şi nu are nimic de-a face cu Creştinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului, “misticismului” extrem-oriental, hipnozei, şi spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice şi constituind chiar o invitaţie pentru acţiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăşurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi “par că intră literalmente în transă” (Sherill, p. 87). În unele comunităţi “harismatice” această pasivitate este atât de pronunţată, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăşurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut ceea ce îi dictează “spiritul”.
2. Hotărât că este vorba de o “solidaritate de credinţă” – nu doar simpla comuniune a credinţei creştine şi nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinţa de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenţa tuturor adunărilor de rugăciune “harismatică”. Această solidaritate este încă şi mai intensă atunci când are loc un “botez în Duhul Sfânt”, ce se încheie de obicei într-o cameră separată şi în prezenţa unui număr restrâns de persoane, iniţiate deja în această “taină”. Este suficient ca o singură persoană să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca “botezul” să nu mai aibă loc – în exact acelaşi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.
3. “Circuitul magnetic” spiritist este echivalentul “punerii mâinilor” de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rândul lor au trecut ei înşişi prin experienţa “botezului” vorbirii în limbi şi care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept “canale ale Duhului Sfânt” (Williams, p. 64); “canale” sunt numiţi si mediumii din şedinţele de spiritism.
4. Atmosfera “harismatică”, ca şi cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri şi rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la “un efect de intensă excitare psihică” (Sherill, p. 23).S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice şi cele penticostale nu sunt decât simple coincidenţe; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura “spiritului” ce se comunică prin “canalele” penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simţit această experienţă pe propria lor piele: “Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul “spiritului” care pulsa în cameră. Aşa cum şedeam acolo, îl simţeam cum se scurge prin mine” (Sherill, p. 122).La o întâlnire penticostalo-catolică: “cine intra acolo era practic doborât la pământ de formidabila şi vizibila prezenţă a lui Dumnezeu!” (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera “vibrantă” din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri şi practici hinduiste).Iată relatarea unei alte experienţe “baptismale”: “Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră şi că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simţit împins de la spate. Şi am căzut la podea, dar parcă aş fi plutit…” (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experienţelor “harismatice”. Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esenţială a vorbirii în limbi “harismatice”: aceea că ea nu este doar un fenomen iniţial care mai apoi dispare, după ce “botezul” s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public cât şi în particular) şi să devină “un ingredient de bază” al vieţii religioase, căci în caz contrar “darul Duhului” poate să înceteze.Un autor “harismatic” presbiterian vorbeşte despre funcţia specifică a acestei practici ca “pregătire” a întâlnirii “harismatice” propriu-zise: “deseori grupul se întâlneşte cu puţină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzaţia prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în adunare”. Şi iar: “Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne menţinem într-o deschidere faţă de prezenţa lui Dumnezeu…”, căci, “după ce te obişnuieşti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca respiraţia ta, mişcându-se prin coardele vocale, să pună în evidenţă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental” (Williams, p. 31).Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declanşată şi prin “sunete tăcute cu gura” – ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea “harismatică” în limbi nu este deloc un “dar”, ci o tehnică care se dobândeşte la rândul ei prin alte tehnici şi prin care se declanşează încă alte “daruri ale Duhului”, cu condiţia ca cei interesaţi să continue s-o practice şi să o cultive.De fapt realizarea esenţială şi de bază a Mişcării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire şi menţinere a unei stări psihice în care obţinerea “darurilor” miraculoase devine un lucru obişnuit. Şi dacă acest lucru este adevărat, atunci definiţia “harismatică” a “punerii mâinilor” – ca fiind “simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântaţi cu acest dar”, ceremonie “la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei înşişi mişcaţi de Duhul Sfânt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calităţilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja şi sunt ei înşişi mediumi, la ceilalţi care încă nu le posedă. “Botezul cu Duhul Sfânt” devine astfel iniţiere mediumistă.Deci, “renaşterea harismatică” nu este altceva decât o mişcare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o mişcare creştină. Ea apare în America, ţară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de raţionalism şi copleşită brusc de experienţa reală a unor “puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale raţională sau ştiinţifică.Mişcarea are succes răsunător tocmai in ţările cu puternice tradiţii în activităţile mediumistice şi de spiritism: în primul rând America şi Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de “vorbire în limbi” în ţările fie numai şi nominal creştine. Iar dacă totuşi aceasta se manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Mişcarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de “entuziasm” religios.[5]Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârşire din lumea şi epoca creştină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive şi reapar în forţă în secolul XX, printre spiritiştii, mediumii si demonizaţii zilelor noastre. Formulele în care se “interpretează” şi se “profetizează” în cadrul serviciilor “harismatice” sunt vagi şi stereotipe, lipsind orice conţinut specific profetic sau creştin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârşit de “harismatici”, în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad şi victimele hinduismului, este magica formulă “Merge!”.Nu mai poate rămâne nici o îndoială că “renaşterea harismatică”, sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism şi de religiile necreştine, decât de Creştinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici. În afară de cărţile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile celor favorabili “renaşterii harismatice”, care au vorbit convinşi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt. Dar să-i ascultăm acum şi pe cei care au părăsit mişcarea “harismatică”, sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simţit că “duhul care o animă nu este Duhul Sfânt”.
1. “Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteşte următoarele: Prietenul lui şi cu el se convertiseră de câţiva ani, când într-o zi au fost invitaţi la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins şi ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvântare şi botezul în Duhul Sfânt. După o rugăciune intensă au simţit cum ceva fierbinte se înstăpâneşte peste ei. Simţeau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni şi-au trăit cu entuziasm senzaţiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorinţă de a mai citi Biblia şi de a se mai ruga. Analizându-şi experienţa în lumina Scripturii, şi-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit şi a dat toată întâmplarea pe faţă… Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul “limbilor”, ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vieţui ca un creştin” (Koch, p. 28).
2. Doi pastori protestanţi s-au dus la o adunare de rugăciune “harismatică” ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. “Mai înainte am căzut amândoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amândoi cam aşa: “Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze şi să nu mai poată vorbi în limbi în prezenţa noastră”. Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toţi au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent şi fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. şi cu mine am început să ne rugăm în taină aşa cum conveniserăm. Şi ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, deşi în grupul acela toţi, cu excepţia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute”. (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidarităţii de credinţă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.
3. “O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activităţi misionare purtate de un membru al mişcării “limbilor”. S-a dus şi ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi şi odată după cuvântare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe creştetul ei spre a o boteza în Duhul şi întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconştientă. Când şi-a revenit, era pe jos şi gura şi se mişca automat, deschizându-i-se şi închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepţi ai evanghelistului aceluia care exclamau: “O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt”. Victima acestui aşa-zis botez s-a vindecat până la urmă şi nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui “botez spiritual” (Koch, p. 26).
4. Un creştin ortodox din California povesteşte despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor “plin de duh”, aderent împreună cu reprezentanţi de frunte catolici, protestanţi şi penticostali, la platforma comună a “renaşterii harismatice”, a vorbit în limbi timp de cinci ore şi a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de “punerea mâinilor”) pentru a induce în cei prezenţi dorinţa de a primi “botezul Duhului”. A fost o scenă penibilă şi îngrozitoare. Când şi-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată nişte sunete guturale, să geamă, să plângă şi să ţipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalţi şi că se roagă pentru ei. Când şi-a “pus mâinile” pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. În “limbile” lui se amestecau totuşi şi cuvinte în engleză: “Ai darul profeţiei, o simt. Deschide-ţi doar gura şi se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul şi nu-l laşi să vorbească?” Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am ţinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă aş fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine” (comunicare personală).
5. Cititorii revistei “The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox) îşi amintesc de “privegherea” organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la convenţia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism şi emoţie, unii tineri au început să “depună mărturie” despre cum îi mişcă pe ei “duhul”. Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era “apăsătoare şi plină de presimţiri rele”, “paralizantă şi malefică” şi că numai cu rugăciunile Sf. Gherman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă şi o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).Există numeroase alte cazuri de oameni care şi-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură şi pentru creştinism în general şi care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că “nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însuşi va veni şi va vorbi cu el în persoană” (Koch, p. 29). Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experienţele “harismatice”, al căror sens nu vom întârzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a “duhului” care provoacă fenomenele “harismatice” şi, pe baza probelor evidenţiate până acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că greşim, asupra următorului aspect: “Mişcarea vorbirii în limbi este expresia unei condiţii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice” (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această mişcare este cu siguranţă “delirantă”, prin aceea că se lasă dominată de un “spirit” care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intenţiile sale (aşa cum neîndoielnic sunt satanismul şi ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează şi deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forţe în mod evident demonice, a căror prezenţă s-a simţit desluşit în numeroase astfel de ocazii. Referitor la natura exactă a “limbilor” care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce ştim sigur, este că în mişcările penticostale, ca şi în spiritism, atât elementele de fraudă, cât şi cele de sugestie joacă un rol nu puţin important; ele sunt folosite în cercurile “harismatice” pentru a crea o presiune psihică de natură să forţeze fenomenele să apară. Iată ce spune membrul “Mişcării lui Iisus”, o sectă predominant penticostală: “vorbirea mea în limbi era pur şi simplu o chestie emoţională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc nişte cuvinte”. Iar altul recunoaşte cinstit: “Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur şi simplu trebuia făcută. Aşa că m-am rugat s-o pot face, şi n-am reuşit decât să mă iau după ei şi să-i imit, aşa încât să creadă că am primit şi eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu puţine dintre presupusele “limbi” sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emoţionale de cvasi-isterie. Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvăţate anterior există, şi sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că mulţi vorbitori “în limbi” nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, siguranţă şi naturaleţe. S-a mai constatat de asemenea faptul neobişnuit al fenomenului corelativ de “cântare în limbi”, în care “spiritul” inspira şi linia melodică pe care mulţi o armonizează cu vocile lor, producându-se un efect “având în el ceva vrăjitoresc dar în acelaşi timp extraordinar de frumos” ‘(Sherill, p. 118), “de neimaginat şi neverosimil sub aspect uman” (Williams, p. 33). Iată că explicaţiile “vorbirii în limbi” contemporane nu par a fi doar de natură emoţional – psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt – şi faptul este demonstrat din abundenţă – atunci el, ca manifestare “supranaturală”, nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh. Pentru a-l identifica mai cu precizie şi pentru a înţelege mai deplin mişcarea “harismatică”, nu doar ca fenomen, ci şi ca “spiritualitate”, va trebui să studiem mai cu atenţie sursele tradiţiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne raportăm la tradiţia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam să înţelegem atracţia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înşelăciune diavolească.
Problema este ca Botezul cu Duhul Sfant nu este alceva decat o manifestare supranaturala un dar Dumnezeiesc care te face sa fii aproape de Dumnezeu si sunt multe alte versete care dovedesc prezenta vorbirii in limbi chiar apostolii vorbeau si limbi ingeresti. Gandirea filosofica umana si chiar cea logica ar putea duce la o contradictie majora a acestui aspect, dar sunt aspecte pe care chiar apostolii au predicat “As vrea ca toti sa vorbiti multe limbi, ca mine” , dar aspectul bisericii penticostale pe care il vad oamenii din jur este de fapt diferenta. De fapt docrtina Penticostala este 89% asemanatoare cu a celorlalte culte crestine neo-protestante!
daca o femeie ortodoxa se boteaza in ritul penticostal(in timp c e casatorita ortodox)apoi este dovedita cu adulter tot in timpul casatoriei ,apoi sotul divorteaza ,notivul
;1)-adulter;-dovedit (”partenerul” penticostal)
2)-abandon (sotia i-si paraseste sotul si copilul.o fetita de 13 ani ;
si mai multe care nu pot descrie……..!
Intrebare :
-Poate sa se mai casatoreasca?