Va propun o carte…

Vă propun o carte, pe care nu am citit-o, dar despre al cărui subiect am citit, şi anume “Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, scrisă de Alin Mureşan, apărută la Polirom, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Iată şi o scurtă prezentare făcută de Ruxandra Cesereanu:

“S-a vorbit mult, aluvionar, inflamant, patetic ori sobru si speculativ despre ceea ce s-a intimplat in inchisoarea comunista de la Pitesti intre 1949 si 1951. Fenomenul sau experimentul de aici a fost analizat, din 1990 incoace, ca un soi de trauma nationala majora. Insa cartea propusa acum de Alin Muresan ambitioneaza sa fie textul fundamental, sub aspect factual, despre Fara speculatii, fara interpretari abisale, fara cuvinte elevate si termeni savanti, autorul doreste sa ofere tuturor cititorilor romani, nu doar intelectualilor, o lectie de anatomie, minutioasa, detaliata, pe indelete, astfel incit toata lumea sa afle si sa inteleaga (nu si sa accepte!) ceea ce s-a petrecut la Pitesti, si nu doar acolo, ci si in alte spatii carcerale inrudite. Din acest punct de vedere, lucrarea este intr-adevar monografica si aplicata, elaborata dupa fisele cronologice ale evenimentelor si sprijinita pe portretele personajelor principale.“

M-am întrebat adesea cum aş fi rezistat eu dacă aş fi fost deţinut politic şi dacă aş fi fost supus reeducării de la Piteşti sau Aiud, ce tactică aş fi adoptat pentru a nu-mi pierde cu totul doza de umanitate, şi respect faţă de mine însumi? Aş fi ales martiriul, colaboraţionismul sau sinuciderea? E uşor să faci pe viteazul atunci când nici un război nu te ameninţă, şi deşi am experienţa evenimentelor din ‘89-’90 la care am participat activ, trebuie să recunosc că am avut noroc, sau mai bine spus Dumnezeu, prin îngerii Săi, m-a aparat. Altă dată vă voi povesti minunea ce s-a întâmplat cu mine când era sa fiu călcat în picioare de adepţii FSN-ului la mitingul din faţa Palatului Victoria, din 28 ian. ‘90, atunci când maşina de propoagandă a Partidului unic vorbea despre faptul că noi, cei ce manifestam împotriva participării FSN-ului la alegeri, eram platiţi cu bancnote de 125 $… Parintele Nicolae de la Rohia, N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii, propunea 3 soluţii pentru ieşirea dintr-un univers concentraţionar:

Soluţia întîi: a lui Soljeniţîn

în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneta în care să-i poată fi achitat preţul trădării.

Se cere însă, fireşte, ca hotărîreă să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvirşire.

Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul. îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfîrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna dine de pripas, capră rîioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.

Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.

Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski

Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.

în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”.

Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sunt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunerecul şi vîscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de iuptă şi cunoşti un simţămînt (crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie.

Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea - mai mult decît succesul.

E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare. tu te întăreşti, tu întinereşti!

Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.